Anexarea de la 1812, urmată apoi de o ocupaţie
seculară ţaristă (1812-1917), a fost oare o eliberare
de sub turci, un gest uman şi
progresist al Rusiei, un act de
dezrobire a poporului, aşa precum pretinde istoriografia sovietică şi cea
rusă? Sau Pacea de la Bucureşti semnifică
un act de acaparare militară a unor noi teritorii şi împărţirii Europei în
sfere de influenţă în urma unor războaie imperialiste?
Un răspuns parţial îl putem găsi chiar în Manifestul lui Alexandru I, din 12(24) decembrie
1806, adresat locuitorilor Principatelor Române la începutul acelui ordinar
război ruso-turc, în care se menţiona că „această trimitere a oştirilor noastre
nu numai că nu este întovărăşită cu nici o necuviinţă de războiu străin, dar
încă are temeiu a întâmpina şi a apăra interesurile noastre şi ale voastre...
Ori şi cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate
privilejiurile înaltei noastre ocrotiri, ...vă veţi arăta vrednici întru toate
soartei ce vă găsim.”
Iar „soarta i-a găsit” pe români,
în acea epocă, în calea acţiunilor militare şi diplomatice ale Rusiei
pravoslavnice, care în vederea rezolvării Problemei
Orientale a invadat Moldova şi Ţara
Românească. Ca apoi, în cadrul tratativelor diplomatice franco-ruse de la Tilsit
şi Erfurt, să fim plasaţi în „sfera de influenţă” a Rusiei, care şi-a dobândit
„dreptul” de a acapara ceea ce era deja în mâinile proprii – Principatele
Române. La 15 aprilie 1810, prin Nota
Cancelarului rus către ambasadorul francez se aducea la cunoştinţa Franţei că
„Majestatea sa imperială (Alexandru I)
consideră Moldova şi Valahia ca nişte provincii ce fac parte din imperiul
său”, care trebuiau să se conducă de legile Rusiei...
Acest război (1806-1812) a fost cel mai lung
conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală
au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, contactele
diplomatice. Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi otomani, influențate de intervenţiile politice ale marilor puteri europene ce-şi
promovau propriile interese, s-au soldat, în final, cu semnarea tratatului de
pace ruso-turc de la Bucureşti.
La 16/28 mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc a avut loc procedura
oficială a semnării Tratatului de pace
ruso-turc de către împuterniciţii celor două imperii. El includea 16
articole de baza şi, separat, încă
două articole secrete, dintre care
articolele 4 şi 5 vizau în modul cel mai direct destinul Principatului
Moldovei.
În contextul celor expuse, ţinem să menţionăm
o „legitate” a extinderii teritoriale
a Imperiului Rus în sud-estul Europei. Este vorba despre un principiu, ce a stat la baza
definitivării tratatelor ce marcau anumite cuceriri noi, şi care s-a promovat
destul de abil de către diplomaţia rusă în timpul lărgirii hotarelor imperiului
- „principiul” stabilirii graniţelor pe
cursul fluviilor! Astfel, etape ale unei „faimoase” expansiuni din secolele
XVIII-XIX au devenit râurile: Nipru - Bug
- Nistru - Prut şi Dunărea.
Încă în planul secret al lui Z.G.Cernîşev adresat
Ecaterinei II la 1763 (se preconiza prima împărţire a Poloniei), s-a enunţat
teza conform căreia: „imperiul are nevoie
să fie înconjurat la hotare de râuri”.
Criteriul a stat, practic, şi la baza stabilirii graniţelor în urma
războiului din 1806-1812, când s-a acceptat din capul locului înțelegerea
„principială” de a se desemna noul hotar în modul cel mai arbitrar - pe „un
fluviu care să merite să fie hotar între cele două părţi”.
Guvernul ţarist, fiind
presat de pericolul iminent al conflictului militar cu Franţa, de opunerea
marilor puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste în sud-estul
Europei şi de rezistenţa diplomaţiei
otomane, şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi Nistru, în final.
Conchidem că soarta
Principatelor Române în acea perioada hotărâtoare a fost totalmente pusă la
discreţia marilor puteri care
disputau spinoasa chestiune orientală.
În acest context, menţionăm că, ne tăgăduind imperialismul Franţei, Austriei şi
Marii Britanii faţă de Imperiul otoman şi statele vasale lui, nu putem omite că
rezultatele practice ale expansiunii
ţariste în bazinul pontic, în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au
fost destul de concludente: Crimeea, Caucazul, Moldova răsăriteană (gurile Dunării).
Dar, în pofida
statutului său internaţional şi a declaraţiilor din Manifestul ţarului rus de la începutul războiului – „de a vă păzi
de toate relele”, Principatul Moldovei a fost
exclus din procesul soluţionării litigiului ruso-otoman, plătind, pe
nedrept, prin rapturi teritoriale (45630km²) disputele internaţionale, generându-se,
astfel, la 1812, în cadrul chestiunii orientale o nouă problemă cea –
„Basarabeană”.
*
Scindarea Ţării Moldovei în jumătate, deoarece
teritoriul anexat (48%) era cu 7400 km2 mai mare decât ceea ce
rămăsese sub oblăduirea domnului Moldovei (41%). Bucovina anexată de habsburgi
la 1775 alcătuia 11% din suprafaţa Principatului. Autocraţia ţaristă a
„deosebit... din trupul Moldovei, – precum deplângeau boierii pământeni
înstrăinarea patrimoniului naţional în acel an tragic, – partea cea mai bună,
şi însufleţirea hranei şi împuternicirea, ...îndemânarea şi adăpostirea
pământenilor, în înlesnirea vieţuirii lor, şi întru a hranei îndestulare şi a
vitelor păşune... poate... mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot
câmpul şi inima ţării”. Această parte a Moldovei număra cinci cetăţi întărite:
Hotin, Bender (Tighina), Ismail, Chilia, Akkerman (Cetatea Albă) la care se mai
adaugă şi vechea cetate a Sorocii, 17 oraşe şi târguri, 683 sate. Referitor la
numărul populaţiei Moldovei Pruto-Nistrene la timpul anexării aceasta rămâne a
fi o problemă discutată în istoriografie, deşi datele statisticii ruse indică
cifra de cca 300-340 mii de oameni.
*
Principatele Române au ieşit din războiul
ruso-turc din 1806-1812 economic ruinate, populaţia fiind sărăcită la maximum.
Prestaţiile şi abuzurile n-au contenit până la plecarea definitivă a trupelor
ţariste, astfel, încât însăşi oficialităţile ruse recunosc, la 1813, că
„această ţară... jefuită şi pustiită de operaţiile militare... prezintă un
pustiu vast şi nepopulat”. De aceea, scutirea de impozite a populaţiei din
ţinut pe o perioadă de trei ani a fost acordată nu numai în virtutea
respectării clauzelor tratatului de pace, ci şi „...în scopul de a aduce
locuitorilor Basarabiei o uşurare, destul de necesară la terminarea războiului
de şase ani, pe parcursul căruia ei au suportat multe greutăţi fără murmur şi
cu sârguinţă în folosul Rusiei.”
*
Moldovenii au avut de suferit drama familiilor
despărţite şi a averii pierdute prin stabilirea hotarului arbitrar pe Prut.
„Sosind ziua fatală, – după cum ne descrie martorul ocular Manolache Drăghici,
– a expirării convenţiei, după tractat ce trebuieşte fieşte care să trăiască
unde să rămâie definitiv, ceasurile acelea au fost de plângeri un timp de
neuitat, pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată
marginea Prutului, de la un capăt până la altul, mergând şi viind de prin sate
şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi cu
care crescuse şi vieţuise dimpreună, până în vremea aceea când se despărţi unii
de alţii pentru totdeauna...”
*
Ca un răspuns direct la actul de la 1812 a
fost exodul populaţiei româneşti peste Prut. Astfel, din Basarabia au emigrat,
doar până la 1815, mai mult de 5 mii de familii de băştinaşi, aceasta fiind o
formă firească de protest faţă de politica anexionistă a Rusiei.
*
Timp de 105 ani românii din Moldova din partea
stângă a Prutului, transformată ulterior într-o unitate ordinară administrativă
rusă – gubernia Basarabia, s-au aflat
sub ocupaţia străină a regimului autocratic ţarist, al cărui impact s-a
răsfrânt asupra vieţii politice, economice, sociale, spirituale etc.
*
Din punct de vedere economic teritoriul
dintre Prut şi Nistru a fost izolat de piaţa economică unică internă
românească, care se constituia pe măsura afirmării epocii moderne. Au fost
întrerupte până la sfârşitul anilor ’20, prin instalarea cordoanelor vamale pe
Prut şi Nistru, nu numai relaţiile tradiţionale cu centrele economice româneşti
de peste Prut, ci şi cu piaţa europeană şi în primul rând cu Austria. Ţarismul
a creat condiţii favorabile populaţiei urbane alogene pentru acapararea de
către ei a industriei şi comerţului basarabean.
*
Din punct de vedere politic, pe
teritoriul anexat, deşi temporar (1813-1828) a fost păstrată o anumită
autonomie internă, care treptat a fost substituită prin introducerea
instituţiilor administrative şi judiciare străine tradiţiei istorice acestui
pământ, specifice Imperiului rus şi conduse de funcţionari ţarişti. Populaţia
băştinaşă a fost privată de dreptul de a participa la crearea unor instituţii,
organizaţii şi mişcări politice împreună cu întregul neam românesc. Ţarismul a
reţinut pentru un anumit timp includerea românilor basarabeni în opera de edificare
a naţiunii moderne şi statului modern român. Numai Marea Unire din 1918 a
lichidat barierele artificiale a procesului firesc de dezvoltare istorică
politică a românilor.
*
Politica socială promovată de ţarism a
schimbat în mod arbitrar structura socială a populaţiei ţinutului: s-a
strămutat intensiv populaţie alogenă, care au format o categorie privilegiată
aparte, cea a coloniştilor; în
proprietatea nemijlocită a statului rus au fost acaparate imense teritorii din
sudul Basarabiei, transmise ulterior în posesia unor înalţi funcţionari ţarişti
sau populate cu aşa numiţii „ţărani ai statului” (în mare parte strămutaţi din
guberniile Rusiei). Nobilimea locală a fost divizată după principiile şi
gradaţiile existente în Imperiul Rusiei. Astfel, în viaţa socială au fost
introduse principii străine, ce erau chemate să asigure constituirea unei baze
sociale a dominaţiei ţariste în regiune.
*
Cultura şi spiritualitatea
basarabenilor a avut, poate cel mai mult, de suferit din partea politicii
ţariste, deoarece s-a promovat o rusificare intensă a populaţiei băştinaşe, mai
ales după lichidarea autonomiei Basarabiei (1828). Limba română a fost
interzisă în instituţiile de stat, apoi şi în şcoală. Ca şi în întreg imperiul,
guvernul rus promova în Basarabia o politică reacţionară, înăbuşind orice
încercare de afirmare a culturii şi spiritualităţii naţionale. Credincioşii
ortodocşi basarabeni au fost rupţi de biserica Principatului Moldovei şi înglobaţi
Patriarhiei ruse. Cu timpul cărţile bisericeşti în limba română au fost
înlocuite cu cele în limba rusă. Biblioteca publică din Chişinău, deţinând în
fondurile sale cca 15000 volume (către sfârşitul sec.XIX), nu poseda nicio
carte în limba română. Către sfârşitul secolului al XIX-lea doar 10,5% dintre
bărbaţi şi 1,4% din femeile de origine românească ştiau să scrie şi să citească
(adică cca 94% de moldoveni erau analfabeţi), în comparaţie cu proporţia din
Moldova din partea dreaptă a Prutului – unde la 1899 erau 21%, iar la 1912 –
39% de ştiutori de carte.
*
De rând cu anexarea teritorială a Moldovei din stânga
Prutului Rusia şi-a anexat ilegal şi o parte a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei.
Conform canonului al optulea al Soborului al III-lea ecumenic din secolul V d. Hr.
Basarabia nu putea fi „dezlipită” de la Mitropolia sa istorică – Sinodul rus
abuziv formând eparhia Chişinăului şi
Hotinului, cu rang de mitropolie şi exarhat, având centrul de reşedinţă la
Chişinău (în componenţa eparhiei au fost incluse 789 de biserici din Basarabia
şi circa 100 de biserici din Transnistria). Biserica Rusă a fost un instrument
al rusificării şi promovării politicii autocraţiei.
*
Basarabia,
începând încă din perioada războiului din 1806-1812, a fost supusă pe tot
parcursul dominaţiei ţariste unei colonizări intense. Astfel, situaţia
demografică a ţinutului a suferit mari schimbări. Dacă la 1817 populaţia
Basarabiei includea cca 500 mii persoane, dintre care 420 mii erau români
(86%), ucraineni (6,5%), evrei (4,2%), lipoveni sau ruşi (1,5%), greci (0,7%),
armeni (0,6%), bulgari şi găgăuzi (0,4%); apoi către 1856 în Basarabia locuiau
peste 990 mii de locuitori, dintre care 738 mii erau români (74%). Pentru
intervalul 1837-1857 statisticele oficiale prezintă că în medie anual în
Basarabia au fost aduşi peste 21000 colonişti străini. La 1819 erau 57 de sate
cu peste 5000 de familii de bulgari, iar în 1835 trăiau peste 56000 de bulgari.
Chişinăul la 1860 avea 87500 locuitori (50% români, 20% evrei, 10% ruşi ş.a.).
Astfel, politica demografică a Rusiei în Basarabia a înlesnit o penetraţie
masivă de elemente alogene, determinând schimbări semnificative în plan
etnocultural. Către 1862 moldovenii reprezentau 68,5% din populaţie, procent ce
se va diminua, fără să schimbe radical raportul dintre majoritatea românească şi
minoritarii de diverse etnii (de vreme ce în rândul alogenilor germani,
polonezi, evrei ş.a. procentul ştiutorilor de carte era mult mai înalt – cca 50-63%).
*
În general, metodele şi mijloacele guvernării
Basarabiei în secolul al XIX-lea, suferind o evoluţie lentă, urmărind scopul să
o transforme iniţial într-un model de
administrare ţaristă pentru popoarele din sud-estul Europei, aflate sub
dominaţie otomană, subminau din ce în ce mai mult caracterul ei românesc sub
toate aspectele (menţionate mai sus). În pofida acestei politici imperiale, constantă
a rămas, mai ales în mediul rural, conservarea caracterului românesc al
Basarabiei - expresia culminantă al cărui s-a manifestat la 1918, în procesul Actului Unirii.
Vlad
Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar
la
Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM
http://www.timpul.md/articol/un-tratat-anexionist-33153.html
http://www.timpul.md/articol/un-tratat-anexionist-33153.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu