În Moldova perioada
cuprinsă între anii 1802-1806 aparţine domniei lui Alexandru Moruzi, care făcea
parte dintr-o familie fanariotă foarte influentă atât la Istanbul, cât şi în
Principatele Române.
Deşi a fost promovat
la cârma Moldovei cu ajutorul Rusiei, la fel ca şi C.Ypsilanti, ruşii nu aveau
aceeaşi încredere în el, de care se bucura „fidelul” C.Ypsilanti. Faptul
explică, în mare parte, de ce Al. Moruzi n-a fost un factor atât de important şi
univoc al acţiunilor politice ţariste în Problema Orientală, ca şi domnul Ţării
Româneşti.
Noii domnitori ai
Moldovei şi Ţării Româneşti – Al.Moruzi şi C.Ypsilanti – erau, după cum
susţineau diplomaţii francezi, „în întregime creaturile” Rusiei, iar datorită
bogăţiilor acumulate se prezentau ca adevăraţi stăpâni ai paşalelor de la
frontieră. După cum relata din Pera diplomatul francez Brune, către Talleyrand,
la 22.03.1803 (stil nou), aceşti doi principi fanarioţi, graţie corespondenţei
lor întreţinute cu mai multe Curţi ale Europei, „reglează politica Divanului”.
Iar Al.Moruzi, în calitatea sa de domn al Moldovei se prezenta ca „o creatură a
lui C.Ypsilanti”.
Referitor la locul şi
rolul lui C.Ypsilanti şi Al.Moruzi în politica Orientală a Rusiei, necesită de
remarcat că nu trebuie să ni se creeze o impresie unilaterală sau, poate, prea
simplistă a orientării proruse a
acestora. Căci documentele diplomatice ale epocii ni-i prezintă pe C.Ypsilanti
şi Al.Moruzi într-o lumină mult mai complexă. Ei au încercat, nu o singură dată,
să joace un rol destul de duplicitar.
Astfel, chiar în raporturile foarte încordate dintre Franţa şi Rusia din ajunul
războiului ruso-turc din anii 1806-1812 Al.Moruzi, profitând de faptul că
Principatul Moldovei prezenta un interes major pentru ambele state, a încercat
să se pună bine (fără a înceta a fi adeptul grupării filoruse) cu Franţa
republicană, apoi consulară, şi, în sfârşit, cu puternicul, din ce în ce mai
mult, Imperiu napoleonian. La Paris, de asemenea, îşi dădeau prea bine seama de
importanţa consulatelor de la Bucureşti şi Iaşi. Fapt care-i făcea pe consulii
francezi să promoveze o politică „de cultivare a bunelor dispoziţii a acestor
doi principi care în virtutea situaţiei lor geografice şi graţie relaţiilor lor
mixte cu Poarta şi cu Rusia“ suscitau o atenţie deosebită din partea Franţei.
Constatăm că, domnul Moldovei încerca să manevreze cu abilitate între puterile
care l-au promovat şi l-au căftănit (Rusia şi Poarta Otomană) şi Franţa, menţinându-se,
totuşi, pe poziţii proruse.
Totodată, C.Ypsilanti
rămânea, ca şi mai înainte, informatorul
principal din Principate al Porţii Otomane, în ceea ce priveşte noutăţile
şi situaţia internaţională din Europa. Astfel, după cum relata Ruffin către
Talleyrand, din capitala Imperiului otoman, la 2.04.1806, „partida Greco-Rusă”
primise un „călăraş” cu cele mai proaspete noutăţi din Europa. Pierre Fonton,
cel de al doilea dragoman al ambasadei ruse la Constantinopol, a fost chemat,
pe data de 30.03.1806, la casa principelui Al.Ypsilanti, unde se afla deja
Moruzi. Întălnirea lor a durat trei ore, în timpul căreia a fost redactată
traducerea depeşei domnitorului Moldovei, iar Dumitrache Moruzi (dragomanul
Porţii şi fratele domnului Moldovei) urma s-o remită Porţii. Timp de câteva zile fratele lui Al.Moruzi,
care era şi capuchehaia domnitorului Moldovei, împreună cu rezidentul celui
muntean, alergau pe la toate casele „miniştrilor şi marilor viziri ai Porţii”,
atenţionându-i că nu trebuie să accepte decât partida „ruşilor şi englezilor –
capabili să-şi realizeze ameninţările” la adresa otomanilor, înainte ca Franţa
să le poată veni în ajutor.
Totuşi, până la urmă,
tabăra greco-rusă a suferit, în vara anului 1806, înfrângere. Franţa, optând
pentru a readuce „autoritatea absolută” a Porţii asupra Moldovei şi Ţării
Româneşti, a reuşit să fie mai
convingătoare, obţinând ca Imperiul otoman să fie scos de sub influenţa
anglo-rusă.
Lovitura decisivă
asupra poziţiilor Rusiei şi, în special, privitor la soarta politică a lui
A.Moruzi (care nu şi-a mai putut redobândi efectiv domnia) a fost dată de către
Poarta Otomană (la îndemnul Franţei) în luna august 1806, când au fost
schimbaţi ambii domni ai Principatelor Române.
Ambasadorul rus,
îndeplinind instrucţiunile primite de la S.Petersburg de a nu mai tărăgăna
satisfacerea cerinţelor Rusiei, a remis Porţii Otomane un ultimatum, avertizând
că, dacă, în termen de trei zile, sultanul nu-i va readuce în domnie pe foştii
voievozi, el va părăsi Istanbulul.
Sublima Poartă a fost nevoită să cedeze şi la 3(15) octombrie 1806 a
adus oficial la cunoştinţa lui A.Italinski restabilirea lui C.Ypsilanti şi
Al.Moruzi în domnia Principatelor. Ceremonia oficială a avut loc la Istanbul,
la 4(16) octombrie şi 5 (17) octombrie, în prezenţa lui Al.Moruzi, dar în lipsa
lui C.Ypsilanti, care se afla, la acea dată în Rusia. Această măsură, în urma presiunilor
diplomatice şi sub ameninţarea militară anglo-rusă, a fost explicată şi comunicată
„marelui prieten, Napoleon”, personal de către sultanul Selim III. În
scrisoarea sa de la 6/18 octombrie 1806 se menţionează că „s-a găsit de
cuviinţă ca să se menajeze această afacere”, în aşa mod, încât să se evite „un
război prematur şi, totodată, contrar legilor religiei” musulmane.
Însă, opinia
optimistă a lui Italinski, care-şi credea îndeplinită cu succes misiunea
readucerii fanarioţilor filoruşi în tronurile Principatelor, considerând că a
repurtat un important succes diplomatic (după cum scria la 6 (18).X.1806) ,
deoarece „Poarta s-a înclinat în faţa voinţei Majestăţii sale Imperiale” n-a
fost împărtăşită la Petersburg.
La 16 (28) octombrie
1806, Alexandru I i-a ordonat generalului I.Michelson să trimită trupele ruse ca
să ocupe Moldova, iar la 23 octombrie (4 noiembrie), în pofida depeşei primite
de la A.Italinski (în care se anunţa despre restabilirea domnitorilor
substituiţi), ţarul confirmă ordinul
precedent şi la 11(23) noiembrie,
fără nici o declaraţie de război, trupele ruse au trecut Nistrul şi au invadat
ţara. Suntem de părerea că această dată
trebuie considerată ca fiind începutul războiului ruso-turc din 1806-1812.
Curând după sosirea lui
C.Ypsilanti la Bucureşti, se citi o proclamaţie ticluită la Iaşi, din partea
împăratului Alexandru I, către locuitorii Principatelor Române. Prin ea, ruşii
promiteau respectarea autorităţilor Ţării Româneşti şi Moldovei: „Scopul nostru
este ca să rămâie în lucrarea funcţiunilor toate autorităţile statornice,
presupunând că ele din partea lor vor înlesni mişcarea ostaşilor, precum şi
lucrările la care s-au orânduit şi care privesc numai consolidarea ţărilor şi
deplina dobândire a drepturilor lor.” Totodată, C.Ypsilanti adresează o
circulară către ispravnici, vestindu-le că a sosit la Bucureşti ca „Domn
amândorora Ţărilor Moldova şi Valahia”.
După cum relatează Zilot Românul: „Alexandru-vodă Moruz... Vădzind
intrarea Ruşilor în Moldova cu chip ciudat... ce fusese tras din Moldova şi
trecuse peste Dunăre, deteră Ruşii şi domnia Moldovei tot lui Ypsilanti; şi domnea
Ypsilanti peste amândouă ţările.”
„Jurământul”
populaţiei, organizat de Ypsilanti în ianuarie, a provocat nemulţumirea
Cabinetului de la Petersburg. La 1 (13) februarie 1807, ministrul de externe
Budberg scria lui Michelson: „...în opinia Majestăţii Sale, această acţiune
este cu totul netrebuincioasă, fiindcă principatele le-am ocupat temporar şi nu
cu intenţia de a le alipi la Rusia şi nici cu intenţia de a le răpi de la
Poartă.”
Cert este că frazele
declarate nu se conformau cu acţiunile săvârşite, căci Poarta Otomană,
„trezindu-se” la sfârşitul anului 1806 cu hotarele Principatelor Române –
vasale Imperiului Semilunii – violate, cu un şir de cetăţi ocupate (Hotin,
Bender ş.a.) şi cu armată ţaristă la malurile Dunării, a fost nevoită, la 15
(27) decembrie, să declare război Rusiei – decizie confirmată prin manifestul
din 24 decembrie 1806 (5 ianuarie 1807).
Guvernul de la S.Petersburg n-a ezitat să intervină prompt (cu metode
militare) în toamna anului 1806 contra Imperiului otoman, care se considera partea
atacată pe nedrept de vecinul agresor. „Acest război era cu adevărat popular
din partea turcilor, ura faţă de ruşi fiind la culme” – relata Sebastiani, în
decembrie 1806. Tactica menajării
diplomatice a Porţii a cedat locul acţiunilor violente.
Rezumând cele expuse cu privire la situaţia Principatului Moldovei la
începutul secolului al XIX-lea – din ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812
– vom menţiona că domnii fanarioţi au avut o mare influenţă asupra politicii
externe a Porţii, fiind consideraţi, cu adevărat, factori ai diplomaţiei turceşti. Vorbind despre o politica externă a Moldovei în această
perioadă, constatăm că ea este, de fapt, politica promovată de domnul ei
fanariot, în cadrul raporturilor internaţionale ale marilor puteri europene şi
sub impactul acestora asupra Imperiului otoman. Iar activitatea
politico-diplomatică a lui Alexandru Moruzi s-a manifestat, totodată, în umbra
acţiunilor de proporţii mult mai considerabile ale vărului său muntean – pilonul
partizanilor proruşi – Constantin Ypsilanti.
Vlad
Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar, cercet. şt. coord. la Institutul de
Istorie, Stat şi Drept al AŞM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu