1812 - sub impactul factorului fanariot

Alexandru Moruzi

200 de ani sau 73 050 de zile se împlinesc la 29 mai 2012 de la acea fatidică dată de 16 mai (28) 1812 când s-a pecetluit Tratatul de pace de la Bucureşti. Această tristă aniversare semnifică două secole de la apariţia Problemei Basarabene, cea mai prelungită şi dureroasă chestiune etnoteritorială a românilor. De la 1812 încoace în spaţiul dintre Prut şi Nistru avem o perpetuă dominaţie rusească de aproape două secole asupra unui teritoriu înstrăinat prin forţă militară şi negocieri diplomatice în cadrul disputei sinuoasei Probleme orientale.

Trăsăturile principale ale războiului ruso-turc din 1806-1812, care а adus mari prejudicii şi lipsuri populaţiei autohtone, au fost nu atât operaţiile militare, cât mai ales contactele diplomatice.  Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi otomani, în care au fost implicaţi nemijlocit şi grecii fanarioţi, s-au soldat, în final, cu semnarea tratatului de pace. Soarta poporului şi Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg şi la Istanbul, a fost hotărâtă, în mare măsură, la masa negocierilor ruso-otomane ce avuseseră loc la etapa lor finală (1811-1812) la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-se drepturile moldovenilor şi obligaţiile atât din partea puterii „suzerane” (Poarta Otomană), cât şi din partea celei „ocrotitoare” (Rusia).

Practicarea pe larg, în timpul acestui război ruso-turc, а diplomaţiei secrete а dat rezultatul scontat, deoarece românii din Principate şi întreaga Europă au fost puşi în faţa faptului împlinit, neştiind mult timp detaliile şi rezultatele acestui tratat spoliator, chiar nici după semnarea lui. Pe lângă factorii de о importanţă majoră ce au avut un impact nemijlocit asupra negocierilor ruso-otomane, şi anume, interesele geopolitice ale părţilor beligerante, au existat şi factori subiectivi, de ordin intern, care au grăbit sau influenţat (fie direct, fie indirect) negocierea păcii. Martorii oculari (Аl. Langeron, P.V. Ciceagov ş.а.) se refereau la atmosfera de intrigă, indeciziune şi trădare ce а dominat negocierile de la Slobozia, Giurgiu, Iaşi şi apoi Bucureşti. În viziunea lui Alexandre Langeron, autorii Păcii de la Bucureşti n-au fost diplomaţii împuterniciţi de Alexandru I şi Mahmud II, ci fanarioţii care au găsit formula potrivită а unor cesiuni teritoriale limitate, ca să-şi poată păstra, în continuare, drept fiefuri de exploatare Ţara Românească şi Moldova. În legătură cu acest aspect, e necesar de menţionat că, practic, mai toţi domnitorii fanarioţi erau agenţi diplomatici ai Porţii Otomane şi, în acest sens, se poate spune că toate tratativele de pace ale turcilor, duse în timpul războaielor - începând cu cele de la Carlowitz (1699) şi sfârşind cu tratatul de la Bucureşti (1812) -, poartă amprenta factorului fanariot.

Cât priveşte cazul fraţilor Moruzi, despre care s-a scris mult (dar încă nu s-au adus ultimele argumente), el nu poate fi apreciat în mod simplist şi univoc în ceea ce priveşte „frauda” lor. Cert e că familia Моruzi, spre deosebire de familia Ypsilanti (care-şi pierduse definitiv, odată cu începutul războiului din 1806-1812, creditul de încredere la Poarta Otomană), continua să se menţină în sfera politicii mari, atât la Constantinopol, cât şi în culisele negocierilor diplomatice la nord de Dunăre.

Acest important episod al războiului, cel al fraudei fanarioţilor Moruzi, a fost abordat în treacăt de mai mulţi autori începând încă din secolul al XIX-lea.  M.Eminescu, considera că „rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” au „hotărât definitv condiţiunile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru şi Prut”. 

După cum a demonstrat încă N.Iorga, urmat şi de Gheorghe Bezviconi: „Multe fabule s-au născocit în cursul veacului asupra Moruzeştilor; sunt chiar „dovezi” incontestabile, dar pacea de la Bucureşti arată egoismul şi nestatornicia lui Napoleon, nu însă trădarea Moruzeştilor, care, ca şi basmele despre scrisori ascunse, s-a creat de duşmanii lor din Fanar”.

Concluziile care au rezultat în urma cercetărilor noastre sunt completate de către istoricul Armand Goşu, care consideră că: „Da, Dimitrie Moruzi a trădat Poarta al cărei mare dragoman era” – deoarece, oferind ruşilor informaţii, el şi-a urmărit „cu sânge rece propriul interes”.  „Dar nu Moruzeştii au fost piedica principală în calea aderării Turciei la alianţa antirusească din 1812..., cauzele acestea fiind mult mai profunde, nici pentru anexarea Basarabiei de către Rusia nu se poate afirma că Moruzeştii ar fi vinovaţi”.

Scopul suprem al familiei Moruzi a fost menţinerea în aria privilegiilor oferite fanarioţilor de către Poarta Otomană şi apoi dobândirea mult râvnitului tron al Principatelor, care conferea un inegalabil statut de influenţă atât economică, cât şi politică.

Treapta premergătoare unei domnii pentru fanarioţi consta, de regulă, în deţinerea funcţiei de mare dragoman al Porţii. Fiind investit în această postură, Dimitrie Moruzi se bucura de încrederea otomanilor, care l-au desemnat negociator din partea Sublimei Porţi. Este de netăgăduit că el a fost un important informator secret al ruşilor (divulgându-le instrucţiunile pe care le primeau plenipotenţiarii turci şi atitudinea sultanului vizavi de pretenţiile teritoriale ale Curţii Imperiale), fiind stimulat cu promisiuni şi recompense materiale, iar urmaşii familiei Moruzi au fost răsplătiţi de către autocraţia ţaristă pentru serviciile prestate de către dânsul. Să nu uităm că, D.Moruzi – unul din cei mai activi plenipotenţiari ai păcii din 1812 – a activat simultan şi în vederea convingerii ruşilor (contactând în mod deosebit cu Italinski şi Kutuzov) în ceea ce priveşte micşorarea pretenţiilor cerinţelor teritoriale faţă de otomani (pe contul teritoriului naţional al românilor), deoarece spera să obţină, la fel ca şi fratele său Alexandru, scaunul domnesc al Principatele Române sau cel puţin al Moldovei amputate.

Indubitabil reiese faptul că D. Moruzi a trădat în cele din urmă Poarta Otomană, dar nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre vinovăţia sa în geneza problemei basarabene, despre răspunderea personală pentru raptul arbitrar din 1812 pe care îl poartă în fond doar părţile beligerante: Imperiile otoman şi ţarist. Fie şi în postura de mare dragoman, Dimitrie nu apare drept un factor de decizie, întrucât el nu era şeful delegaţiei otomane (la 1812 în frunte era Galib efendi). Iar abrogarea sau acceptarea unui tratat internaţional nu era în competenţa negociatorilor şi nici a marelui vizir, ci a medjlisului otoman şi sultanului.

Cât despre Panaiot, el este cel care a activat chiar din „inima” Imperiului Otoman, având un rol secundar, dar destul de semnificativ în derularea procesului de negocieri de la Giurgiu (1811) şi de la Bucureşti  şi, mai ales, în schimbul de informaţii care au însoţit acele Congrese. Panaiot Moruzi a fost decapitat la Constantinopol, la 6 noiembrie 1812, a doua zi după sosirea capului fratelui său dragomanului Dumitrache.

O dovadă în plus, documentată, a colaborării secrete a fanarioţilor Moruzi cu diplomaţia rusă se prezintă şi confirmarea confidenţială a participantului nemijlocit al evenimentelor din acea perioadă – A.Italinski, care remarca la 1815, că „cei doi fraţi Moruzi în timpul ultimilor negocieri cu Poarta Otomană au contribuit suficient pentru sfârşitul favorabil acelor tratative – devenind jertfă râvnei lor... Cel de al treilea frate, rămas în viaţă, principele Alexandru Moruzi, de asemenea, pentru fidelitatea şi sârguinţa sa primise de nenumărate ori de la Alexandru I asigurări de susţinere şi protecţie...”

În scopul determinării esenţei rolului diplomatic al Moruzeştilor în contextul problemei basarabene, care, subliniem, rezidă (ca dintr-o „matreoşcă”) din cea orientală, şi al evidenţierii contribuţiei factorului fanariot în activitatea politico-militară europeană, în ansamblu, şi în diplomaţia balcanică de la începutul secolului al XIX-lea, în special, consemnăm că „urechile” uneltirilor familiei Moruzi se observă într-un şir de documente diplomatice, aceştia fiind informatori secreţi ai ruşilor.

Un set întreg de premise politice, diplomatice, economice şi militare, la care se adaugă şi impactul marilor puteri europene (Franţa, Маrеа Britanie, Austria – cointeresate nemijlocit), fără а neglija şi rolul fanarioţilor interesaţi, au influenţat şi determinat rezultatul cunoscut. Tactica diplomaţiei otomane de а tergiversa tratativele şi de а exploata la maximum înrăutăţirea raporturilor franco-ruse (în ajunul invaziei lui Napoleon din iunie 1812), promovându-şi propriile interese, precum şi tactica diplomaţiei ruse de а cuceri şi menţine un teritoriu cât mai mare, eliberându-şi, totodată, cât mai repede armata (circa 43 mii de oameni) imobilizată la Dunăre, au avut drept rezultat acceptarea, în fond, а unui compromis, exprimat prin stabilirea noului hotar „pe trupul viu” al Principatului Moldovei, ceea ce însemna scindare, deoarece potenţialul uman şi economic al ţării era, de facto, înjumătăţit…

Astfel, fără a tăgădui influenţa fanarioţilor din familia Moruzi asupra mersului negocierilor ruso-turce, totuşi, factorii decisivi ce au determinat semnarea tratatului de pace de la Bucureşti au fost cei de natură geopolitică. Menţionăm, în concluzie, principalii factori: politica părţilor beligerante, devenită tradiţională în această parte a Europei, determinată de interesele proprii în ajunul conflictului european, precum şi de situaţia internă a ambelor imperii, de rând cu perspicacitatea diplomaţilor şi starea efectivului forţelor armate. Trebuie de luat în consideraţie şi factorul tempus, care evident precipita diplomaţia rusă să încheie pacea până la declanşarea războiului cu Franţa napoleoniană; turcii fiind mai avantajaţi sub acest aspect temporal – încercând să se distanţeze de noua conflagraţie europeană. Un rol important l-a avut şi factorul extern, adică presiunile exercitate din partea terţelor state, cointeresate în soluţionarea diferendului ruso-turc, prelungit de mai bine de cinci ani; Franţa, Marea Britanie, Austria, Suedia jucând uneori un rol decisiv în evoluţia duelului diplomatic din Sud-Estul continentului european.

Credem că acest set de premise – geopolitice (mai ales cele de ordin diplomatic şi militar), conjugate cu starea de spirit a unei părţi a otomanilor (partizani ai păcii), sub impactul factorului fanariot – au precipitat şi determinat semnarea Tratatului de pace ruso-turc la 16 (28) mai 1812. 

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar

la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

http://www.timpul.md/articol/1812-sub-impactul-factorului-fanariot-33364.html

1812 – Annus horribilis

Hanul lui Manuc din București, sec.XIX

„Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea” – afirma Benjamin Franklin, deşi pot fi, totuşi, războaie drepte şi nedrepte sau păci de lungă sau scurtă durată. Noi am fost şi mai suntem încă, timp de două secole, sub impactul unui război nedrept (1806-1812) şi a unei păci nenorocite – celei de la Bucureşti (1812): când s-a trasat hotarul pe trupul viu al Ţării Moldovei, pe râul Prut. Un hotar, ce ne marchează încă destinul, dintre două imperii, care demult nu mai sunt pe harta politică a Europei... Dar, care „poftind să de (pună – n.n.) sfârşit răsboiului, ce de multă vreme era într-aceste două Împărăţii, şi să întemeieze o pace, prieteşug, şi straşnică unire, au bine voit să încredinţeze aceste bune şi sfinte pricini la sârguinţa şi cugetul acelor cu deplină putere supuşilor lor” – precum se menţionase într-o primă publicare în limba română a nefastului tratat de pace de la Bucureşti, scos de sub tipar la Buda, în 1826. Iar „pentru isprăvirea acestei porunci de bun augur, să discute şi să termine această treabă...” au fost desemnaţi din partea otomanilor: Müftüzade Ibrahim Selim efendi, primul împuternicit, Seyyid Mehmed Said Galib efendi, împuternicitul al doilea (de fapt a îndeplinit funcţia de prim-împuternicit), Abdul-hamid efendi, precum şi Keter efendi, secretarul prim, Nezib efendi, secretarul doi şi Dimitrie Moruzi, primul dragoman. În componenţa delegaţiei ruse au fost desemnaţi fostul ambasador la Istanbul (Constantinopol) A. Italinski, general-maiorul I. Sabaneev, I. Fonton. Activitatea delegaţiei era dirijată de către M. Golenişcev-Kutuzov.

În timpul negocierilor finale ruso-otomane de la Giurgiu (19.X.1811 – 21.XI.1811) şi Bucureşti (31.XII.1811 - 16.V.1812) diplomaţia ţaristă continua să considere că „pretenţiile Rusiei nu sunt în afara bunăvoinţei, deoarece dacă la început s-a cerut hotarul pe Dunăre, ulterior s-a renunţat şi s-a acceptat hotarul pe Siret. Astfel, soarta poporului şi Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg şi Istanbul, s-a pecetluit la masa negocierilor ruso-otomane, în cadrul celor 19 Conferinţe oficiale, ce au avut loc la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-se drepturile românilor şi obligaţiile atât din partea puterii „suzerane” (Turciei), cât şi din partea celei „protectoare” (Rusiei).

Data fatidică poate fi considerată ziua de 5 (17) mai 1812 – duminica, când s-au semnat preliminariile păcii de la Bucureşti, finalizate ulterior.

Considerăm necesar de a explica neconcordanţa dintre datările diferite ale acestui important tratat în documentele otomane şi cele ruseşti (scrise în limba franceză), deoarece în originalul turcesc este indicat că s-a „scris în ziua a şaptesprezecea a lunii djemazi-el-evvel din anul 1227” (adică în ziua de 29 mai 1812 (stil nou).  Fapt, ce denotă şi explică că, probabil, actul final al mult disputatei păci s-a semnat joi seara, la 16 (28) mai, atunci când turcii considerau că a început deja ziua de 17 (29) mai 1812. Deoarece, potrivit calendarului musulman, ziua nu începe la miezul nopţii, ca la creştini, ci la apusul soarelui. 

Totodată, ţinem să remarcăm că aniversarea neagră a celor 200 de ani de la cotropirea Basarabiei de către ruşi se împlineşte exact pe data de 29 mai 2012 (stil nou) şi nu la 16 mai. Reieşind din decalajul calendaristic, vom consemna 300 de ani de la semnarea păcii de la Bucureşti (16 mai 1812 – calendar Iulian) pe data de 30 mai 2112 (calendar Gregorian).

Tratatul de pace ruso-turc, scris în limbile franceză şi turcă (inclusiv articolele secrete, semnate din partea Rusiei de către: A. d’Italinsky, Jean de Sabaneeff, Joseph de Fonton) a fost ratificat de către Alexandru I la 11 (23) iunie 1812 în oraşul Vilno, doar cu o singură zi înaintea forţării râului Niemen de către „Grande Armée” a lui Napoleon Bonaparte.  La 6 iunie 1812 Tratatul de pace a fost adus la Poartă de un ofiţer otoman, trimis special de Galib efendi, însă sultanul refuză, iniţial, să-l ratifice.

Schimbul actelor de ratificare s-a produs la Bucureşti, la 2 (14) iulie 1812. P.V. Ciceagov a asistat personal la schimbul actelor de ratificare (cu excepţia articolelor secrete), scriindu-i din Bucureşti marelui vizir Ahmed paşa că îl felicită cu încheierea acestei „salvatoare afaceri”.

Poarta Otomană a refuzat să ratifice partea secretă a tratatului şi, ca urmare, articolele menţionate n-au obţinut putere juridică . Cele două articole secrete anexate la tratatul de pace ruso-turc (confirmate de către comandantul şef contele Kutuzov (în originalul în l. franceză este scris - Koutousoff) prevedeau dărâmarea de către Rusia a cetăţilor Ismail şi Chilia (art. I) şi delimitau noul hotar în Caucaz (art. II).

Împăratul Alexandru I a primit ratificarea otomană deja în timpul retragerii armatelor ruse de la Smolensk spre Moscova. Anunţând, în vechea capitală a Rusiei, despre semnarea păcii cu otomanii, la 18 iulie (30 august) 1812, Alexandru I a numit-o „dată de Dumnezeu”. 

Guvernul ţarist, fiind presat de pericolul iminent al conflictului militar cu Franţa, de opunerea marilor puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste în sud-estul Europei şi de rezistenţa diplomaţiei otomane, şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi Nistru, în final. Starea de spirit a ruşilor, ce caracterizează atitudinea faţă de rezultatele obţinute în urma păcii de la Bucureşti, a fast redată de generalul A.Langeron, care scria: „Niciodată un război n-a fost mai prost condus şi, totuşi, nu s-a încheiat într-un chip mai fericit şi mai neaşteptat”.  Totodată, semnarea tratatului de pace de la Bucureşti a fost ca o „surpriză neaşteptată” şi extrem de neplăcută pentru diplomaţia franceză, fapt ce l-a făcut pe Napoleon să-i reproşeze ministrului său de externe, Hugues Bernard Maret, că trebuia să-i asigure alianţa suedezilor şi turcilor, dar „nimeni acum nu mai poate face politică...”

De menţionat, totuşi, că aprecierile superlative pentru diplomaţia lui M.I.Kutuzov, caracteristice istoriografiei sovietice,  nu se confirmă cu propria părere a diplomatului şi comandantului de oşti ruse vizavi de semnarea păcii de la Bucureşti. Nereuşind a semna un tratat de alianţă cu Poarta Otomană şi a extinde până la Dunăre sau Siret hotarele Imperiului rus, Kutuzov, în scrisoarea sa de la 4/16 mai 1812 către ţarul Alexandru I, relata: „.. că eu nimic mai bun n-am reuşit să fac se explică prin situaţia treburilor din Europa, dar faptul că n-am scăpat stăruinţă şi diferite metode, Dumnezeu îmi este martor...”  „Conjunctura... n-a permis să insistăm asupra semnării unui tratat de alianţă” – recunoştea acest abil diplomat, după semnarea preliminariilor păcii, în scrisoarea de la 7 mai către ţar.

            Semnificativ este că, chiar în ziua semnării tratatului de pace, la 16 mai 1812, Kutuzov se adresează lui N.Rumeanţev cu o scrisoare specială ca să-i trimită „diferite obiecte preţioase, ce ar putea fi în calitate de cadouri plenipotenţiarilor turci şi celorlalţi slujbaşi, care au participat la congres”, anexând şi o listă concretă cu cele solicitate (inele, ceasuri de aur, blănuri scumpe etc.).  Lista delegaţilor otomani care au încheiat pacea număra la acea dată 17 persoane (în frunte cu Galib efendi).

Amiralul Ciceagov P.V. (care sosise la Bucureşti luni, 6 mai (18 mai - stil nou), fiind numit oficial comandant-şef al Armatei Dunărene, amiral al Flotei Mării Negre şi guvernator al Principatelor, chiar şi după semnarea păcii – a doua zi după consumarea evenimentelor de la Bucureşti (la 17/29 mai 1812) – continua să mai solicite acordul lui Alexandru I pentru ca „partea din Moldova achiziţionată prin tratatul de pace să le fie oferită (otomanilor), ca recompensă a alianţei intime şi sincere pe care o să le-o propun”.

Nici aceste propuneri nu puteau să-i mai încline pe otomani să se ralieze fie taberei anti-franceze, fie celei anti-ruse. Planurile cu privire la o posibilă retrocedare a Basarabiei, sau cele ce vizau o mare diversiune a armatei Dunărene (cu concursul slavilor de sud răsculaţi) în direcţia hotarelor austriece şi a „provinciilor ilirice” s-au dovedit a fi himerice în faţa noului război franco-rus care a periclitat întreaga hartă politică a Europei. În ajunul semnării păcii de la Bucureşti, Sublima Poartă se afla sub o presiune multilaterală atât din partea duşmanului său – Rusia, cât şi din partea aliaţilor – Franţa, Marea Britanie şi, chiar, din partea ţărilor neutre, cum ar fi Suedia, deoarece marile puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul otoman de partea lor în ajunul războiului franco-rus (iunie 1812), conflict ce urma să hotărască destinul continentului european.

Evenimentul din 1812, când teritoriul dintre Prut şi Nistru, cunoscut ulterior drept Basarabia, a fost desprins din sânul Moldovei semnifică, de facto, nulitatea de drept, ad initio, a tratatului ruso-otoman de la Bucureşti. De aici derivă înțelegea corectă a situaţiei Basarabiei în cadrul relaţiilor ruso-române, pe de o parte, a relaţiilor României cu celelalte puteri, pe de altă parte. Diplomaţia română s-a ghidat, pe bună dreptate, de teza lui Nicolae Titulescu, care considera că: „Turcia a cedat Basarabia Rusiei. Prin această concesie, Turcia a violat pur şi simplu contractul său de vasalitate; şi Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional. Ori, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul”.

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar

la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM 

http://www.timpul.md/articol/1812-%E2%80%93-annus-horribilus-33261.html 

Un tratat anexionist

Anexarea de la 1812, urmată apoi de o ocupaţie seculară ţaristă (1812-1917), a fost oare o eliberare de sub turci, un gest uman şi progresist al Rusiei, un act de dezrobire a poporului, aşa precum pretinde istoriografia sovietică şi cea rusă? Sau Pacea de la Bucureşti semnifică un act de acaparare militară a unor noi teritorii şi împărţirii Europei în sfere de influenţă în urma unor războaie imperialiste?

Un răspuns parţial îl putem găsi chiar în Manifestul lui Alexandru I, din 12(24) decembrie 1806, adresat locuitorilor Principatelor Române la începutul acelui ordinar război ruso-turc, în care se menţiona că „această trimitere a oştirilor noastre nu numai că nu este întovărăşită cu nici o necuviinţă de războiu străin, dar încă are temeiu a întâmpina şi a apăra interesurile noastre şi ale voastre... Ori şi cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate privilejiurile înaltei noastre ocrotiri, ...vă veţi arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim.”

Iar „soarta i-a găsit” pe români, în acea epocă, în calea acţiunilor militare şi diplomatice ale Rusiei pravoslavnice, care în vederea rezolvării Problemei Orientale a  invadat Moldova şi Ţara Românească. Ca apoi, în cadrul tratativelor diplomatice franco-ruse de la Tilsit şi Erfurt, să fim plasaţi în „sfera de influenţă” a Rusiei, care şi-a dobândit „dreptul” de a acapara ceea ce era deja în mâinile proprii – Principatele Române. La 15 aprilie 1810, prin Nota Cancelarului rus către ambasadorul francez se aducea la cunoştinţa Franţei că „Majestatea sa imperială (Alexandru I) consideră Moldova şi Valahia ca nişte provincii ce fac parte din imperiul său”, care trebuiau să se conducă de legile Rusiei...

Acest război (1806-1812) a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, contactele diplomatice. Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi otomani, influențate de intervenţiile politice ale marilor puteri europene ce-şi promovau propriile interese, s-au soldat, în final, cu semnarea tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti. 

La 16/28 mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc a avut loc procedura oficială a semnării Tratatului de pace ruso-turc de către împuterniciţii celor două imperii. El includea 16 articole de baza şi, separat, încă două articole secrete, dintre care articolele 4 şi 5 vizau în modul cel mai direct destinul Principatului Moldovei.

În contextul celor expuse, ţinem să menţionăm o „legitate” a extinderii teritoriale a Imperiului Rus în sud-estul Europei. Este vorba despre un principiu, ce a stat la baza definitivării tratatelor ce marcau anumite cuceriri noi, şi care s-a promovat destul de abil de către diplomaţia rusă în timpul lărgirii hotarelor imperiului - „principiul” stabilirii  graniţelor pe cursul fluviilor! Astfel, etape ale unei „faimoase” expansiuni din secolele XVIII-XIX au devenit râurile: Nipru - Bug - Nistru - Prut şi Dunărea.

Încă în planul secret al lui Z.G.Cernîşev adresat Ecaterinei II la 1763 (se preconiza prima împărţire a Poloniei), s-a enunţat teza conform căreia: „imperiul are nevoie să fie înconjurat la hotare de râuri”.  Criteriul a stat, practic, şi la baza stabilirii graniţelor în urma războiului din 1806-1812, când s-a acceptat din capul locului înțelegerea „principială” de a se desemna noul hotar în modul cel mai arbitrar - pe „un fluviu care să merite să fie hotar între cele două părţi”.

            Guvernul ţarist, fiind presat de pericolul iminent al conflictului militar cu Franţa, de opunerea marilor puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste în  sud-estul Europei şi  de rezistenţa diplomaţiei otomane, şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi  Nistru, în final.

            Conchidem că soarta Principatelor Române în acea perioada hotărâtoare a fost totalmente pusă la discreţia marilor puteri care disputau spinoasa chestiune orientală. În acest context, menţionăm că, ne tăgăduind imperialismul Franţei, Austriei şi Marii Britanii faţă de Imperiul otoman şi statele vasale lui, nu putem omite că rezultatele practice ale expansiunii ţariste în  bazinul pontic, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au fost  destul de concludente: Crimeea, Caucazul, Moldova răsăriteană  (gurile Dunării).

            Dar, în pofida statutului său internaţional şi a declaraţiilor din Manifestul ţarului rus de la începutul războiului – „de a vă păzi de toate relele”, Principatul Moldovei a fost  exclus din procesul soluţionării litigiului ruso-otoman, plătind, pe nedrept, prin rapturi teritoriale (45630km²) disputele internaţionale, generându-se, astfel, la 1812,  în cadrul chestiunii orientale o nouă problemă  cea –  „Basarabeană”.

Efectele imediate ale anexării

*                     Scindarea Ţării Moldovei în jumătate, deoarece teritoriul anexat (48%) era cu 7400 km² mai mare decât ceea ce rămăsese sub oblăduirea domnului Moldovei (41%). Bucovina anexată de habsburgi la 1775 alcătuia 11% din suprafaţa Principatului. Autocraţia ţaristă a „deosebit... din trupul Moldovei, – precum deplângeau boierii pământeni înstrăinarea patrimoniului naţional în acel an tragic, – partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei şi împuternicirea, ...îndemânarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirii lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune... poate... mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot câmpul şi inima ţării”. Această parte a Moldovei număra cinci cetăţi întărite: Hotin, Bender (Tighina), Ismail, Chilia, Akkerman (Cetatea Albă) la care se mai adaugă şi vechea cetate a Sorocii, 17 oraşe şi târguri, 683 sate. Referitor la numărul populaţiei Moldovei Pruto-Nistrene la timpul anexării aceasta rămâne a fi o problemă discutată în istoriografie, deşi datele statisticii ruse indică cifra de cca 300-340 mii de oameni.

*                     Principatele Române au ieşit din războiul ruso-turc din 1806-1812 economic ruinate, populaţia fiind sărăcită la maximum. Prestaţiile şi abuzurile n-au contenit până la plecarea definitivă a trupelor ţariste, astfel, încât însăşi oficialităţile ruse recunosc, la 1813, că „această ţară... jefuită şi pustiită de operaţiile militare... prezintă un pustiu vast şi nepopulat”. De aceea, scutirea de impozite a populaţiei din ţinut pe o perioadă de trei ani a fost acordată nu numai în virtutea respectării clauzelor tratatului de pace, ci şi „...în scopul de a aduce locuitorilor Basarabiei o uşurare, destul de necesară la terminarea războiului de şase ani, pe parcursul căruia ei au suportat multe greutăţi fără murmur şi cu sârguinţă în folosul Rusiei.”

*                     Moldovenii au avut de suferit drama familiilor despărţite şi a averii pierdute prin stabilirea hotarului arbitrar pe Prut. „Sosind ziua fatală, – după cum ne descrie martorul ocular Manolache Drăghici, – a expirării convenţiei, după tractat ce trebuieşte fieşte care să trăiască unde să rămâie definitiv, ceasurile acelea au fost de plângeri un timp de neuitat, pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului, de la un capăt până la altul, mergând şi viind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi cu care crescuse şi vieţuise dimpreună, până în vremea aceea când se despărţi unii de alţii pentru totdeauna...”

*                     Ca un răspuns direct la actul de la 1812 a fost exodul populaţiei româneşti peste Prut. Astfel, din Basarabia au emigrat, doar până la 1815, mai mult de 5 mii de familii de băştinaşi, aceasta fiind o formă firească de protest faţă de politica anexionistă a Rusiei.

Efectele de lungă durată ale anexării

*                     Timp de 105 ani românii din Moldova din partea stângă a Prutului, transformată ulterior într-o unitate ordinară administrativă rusă – gubernia Basarabia, s-au aflat sub ocupaţia străină a regimului autocratic ţarist, al cărui impact s-a răsfrânt asupra vieţii politice, economice, sociale, spirituale etc.

*                     Din punct de vedere economic teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost izolat de piaţa economică unică internă românească, care se constituia pe măsura afirmării epocii moderne. Au fost întrerupte până la sfârşitul anilor ’20, prin instalarea cordoanelor vamale pe Prut şi Nistru, nu numai relaţiile tradiţionale cu centrele economice româneşti de peste Prut, ci şi cu piaţa europeană şi în primul rând cu Austria. Ţarismul a creat condiţii favorabile populaţiei urbane alogene pentru acapararea de către ei a industriei şi comerţului basarabean.

*                     Din punct de vedere politic, pe teritoriul anexat, deşi temporar (1813-1828) a fost păstrată o anumită autonomie internă, care treptat a fost substituită prin introducerea instituţiilor administrative şi judiciare străine tradiţiei istorice acestui pământ, specifice Imperiului rus şi conduse de funcţionari ţarişti. Populaţia băştinaşă a fost privată de dreptul de a participa la crearea unor instituţii, organizaţii şi mişcări politice împreună cu întregul neam românesc. Ţarismul a reţinut pentru un anumit timp includerea românilor basarabeni în opera de edificare a naţiunii moderne şi statului modern român. Numai Marea Unire din 1918 a lichidat barierele artificiale a procesului firesc de dezvoltare istorică politică a românilor.

*                     Politica socială promovată de ţarism a schimbat în mod arbitrar structura socială a populaţiei ţinutului: s-a strămutat intensiv populaţie alogenă, care au format o categorie privilegiată aparte, cea a coloniştilor; în proprietatea nemijlocită a statului rus au fost acaparate imense teritorii din sudul Basarabiei, transmise ulterior în posesia unor înalţi funcţionari ţarişti sau populate cu aşa numiţii „ţărani ai statului” (în mare parte strămutaţi din guberniile Rusiei). Nobilimea locală a fost divizată după principiile şi gradaţiile existente în Imperiul Rusiei. Astfel, în viaţa socială au fost introduse principii străine, ce erau chemate să asigure constituirea unei baze sociale a dominaţiei ţariste în regiune.

*                     Cultura şi spiritualitatea basarabenilor a avut, poate cel mai mult, de suferit din partea politicii ţariste, deoarece s-a promovat o rusificare intensă a populaţiei băştinaşe, mai ales după lichidarea autonomiei Basarabiei (1828). Limba română a fost interzisă în instituţiile de stat, apoi şi în şcoală. Ca şi în întreg imperiul, guvernul rus promova în Basarabia o politică reacţionară, înăbuşind orice încercare de afirmare a culturii şi spiritualităţii naţionale. Credincioşii ortodocşi basarabeni au fost rupţi de biserica Principatului Moldovei şi înglobaţi Patriarhiei ruse. Cu timpul cărţile bisericeşti în limba română au fost înlocuite cu cele în limba rusă. Biblioteca publică din Chişinău, deţinând în fondurile sale cca 15000 volume (către sfârşitul sec.XIX), nu poseda nicio carte în limba română. Către sfârşitul secolului al XIX-lea doar 10,5% dintre bărbaţi şi 1,4% din femeile de origine românească ştiau să scrie şi să citească (adică cca 94% de moldoveni erau analfabeţi), în comparaţie cu proporţia din Moldova din partea dreaptă a Prutului – unde la 1899 erau 21%, iar la 1912 – 39% de ştiutori de carte.

*                    De rând cu anexarea teritorială a Moldovei din stânga Prutului Rusia şi-a anexat ilegal şi o parte a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Conform canonului al optulea al Soborului al III-lea ecumenic din secolul V d. Hr. Basarabia nu putea fi „dezlipită” de la Mitropolia sa istorică – Sinodul rus abuziv formând eparhia Chişinăului şi Hotinului, cu rang de mitropolie şi exarhat, având centrul de reşedinţă la Chişinău (în componenţa eparhiei au fost incluse 789 de biserici din Basarabia şi circa 100 de biserici din Transnistria). Biserica Rusă a fost un instrument al rusificării şi promovării politicii autocraţiei.

*                    Basarabia, începând încă din perioada războiului din 1806-1812, a fost supusă pe tot parcursul dominaţiei ţariste unei colonizări intense. Astfel, situaţia demografică a ţinutului a suferit mari schimbări. Dacă la 1817 populaţia Basarabiei includea cca 500 mii persoane, dintre care 420 mii erau români (86%), ucraineni (6,5%), evrei (4,2%), lipoveni sau ruşi (1,5%), greci (0,7%), armeni (0,6%), bulgari şi găgăuzi (0,4%); apoi către 1856 în Basarabia locuiau peste 990 mii de locuitori, dintre care 738 mii erau români (74%). Pentru intervalul 1837-1857 statisticele oficiale prezintă că în medie anual în Basarabia au fost aduşi peste 21000 colonişti străini. La 1819 erau 57 de sate cu peste 5000 de familii de bulgari, iar în 1835 trăiau peste 56000 de bulgari. Chişinăul la 1860 avea 87500 locuitori (50% români, 20% evrei, 10% ruşi ş.a.). Astfel, politica demografică a Rusiei în Basarabia a înlesnit o penetraţie masivă de elemente alogene, determinând schimbări semnificative în plan etnocultural. Către 1862 moldovenii reprezentau 68,5% din populaţie, procent ce se va diminua, fără să schimbe radical raportul dintre majoritatea românească şi minoritarii de diverse etnii (de vreme ce în rândul alogenilor germani, polonezi, evrei ş.a. procentul ştiutorilor de carte era mult mai înalt – cca 50-63%).

*                     În general, metodele şi mijloacele guvernării Basarabiei în secolul al XIX-lea, suferind o evoluţie lentă, urmărind scopul să o transforme iniţial într-un model de administrare ţaristă pentru popoarele din sud-estul Europei, aflate sub dominaţie otomană, subminau din ce în ce mai mult caracterul ei românesc sub toate aspectele (menţionate mai sus). În pofida acestei politici imperiale, constantă a rămas, mai ales în mediul rural, conservarea caracterului românesc al Basarabiei - expresia culminantă al cărui s-a manifestat la 1918, în procesul Actului Unirii.  

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar

la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM 
http://www.timpul.md/articol/un-tratat-anexionist-33153.html 

Rolul fanarioţilor în declanşarea războiului din 1806-1812

În Moldova perioada cuprinsă între anii 1802-1806 aparţine domniei lui Alexandru Moruzi, care făcea parte dintr-o familie fanariotă foarte influentă atât la Istanbul, cât şi în Principatele Române.

Deşi a fost promovat la cârma Moldovei cu ajutorul Rusiei, la fel ca şi C.Ypsilanti, ruşii nu aveau aceeaşi încredere în el, de care se bucura „fidelul” C.Ypsilanti. Faptul explică, în mare parte, de ce Al. Moruzi n-a fost un factor atât de important şi univoc al acţiunilor politice ţariste în Problema Orientală, ca şi domnul Ţării Româneşti.

Noii domnitori ai Moldovei şi Ţării Româneşti – Al.Moruzi şi C.Ypsilanti – erau, după cum susţineau diplomaţii francezi, „în întregime creaturile” Rusiei, iar datorită bogăţiilor acumulate se prezentau ca adevăraţi stăpâni ai paşalelor de la frontieră. După cum relata din Pera diplomatul francez Brune, către Talleyrand, la 22.03.1803 (stil nou), aceşti doi principi fanarioţi, graţie corespondenţei lor întreţinute cu mai multe Curţi ale Europei, „reglează politica Divanului”. Iar Al.Moruzi, în calitatea sa de domn al Moldovei se prezenta ca „o creatură a lui C.Ypsilanti”.

Referitor la locul şi rolul lui C.Ypsilanti şi Al.Moruzi în politica Orientală a Rusiei, necesită de remarcat că nu trebuie să ni se creeze o impresie unilaterală sau, poate, prea simplistă a orientării proruse a acestora. Căci documentele diplomatice ale epocii ni-i prezintă pe C.Ypsilanti şi Al.Moruzi într-o lumină mult mai complexă. Ei au încercat, nu o singură dată, să joace un rol destul de duplicitar. Astfel, chiar în raporturile foarte încordate dintre Franţa şi Rusia din ajunul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 Al.Moruzi, profitând de faptul că Principatul Moldovei prezenta un interes major pentru ambele state, a încercat să se pună bine (fără a înceta a fi adeptul grupării filoruse) cu Franţa republicană, apoi consulară, şi, în sfârşit, cu puternicul, din ce în ce mai mult, Imperiu napoleonian. La Paris, de asemenea, îşi dădeau prea bine seama de importanţa consulatelor de la Bucureşti şi Iaşi. Fapt care-i făcea pe consulii francezi să promoveze o politică „de cultivare a bunelor dispoziţii a acestor doi principi care în virtutea situaţiei lor geografice şi graţie relaţiilor lor mixte cu Poarta şi cu Rusia“ suscitau o atenţie deosebită din partea Franţei. Constatăm că, domnul Moldovei încerca să manevreze cu abilitate între puterile care l-au promovat şi l-au căftănit (Rusia şi Poarta Otomană) şi Franţa, menţinându-se, totuşi, pe poziţii proruse.

Totodată, C.Ypsilanti rămânea, ca şi mai înainte, informatorul principal din Principate al Porţii Otomane, în ceea ce priveşte noutăţile şi situaţia internaţională din Europa. Astfel, după cum relata Ruffin către Talleyrand, din capitala Imperiului otoman, la 2.04.1806, „partida Greco-Rusă” primise un „călăraş” cu cele mai proaspete noutăţi din Europa. Pierre Fonton, cel de al doilea dragoman al ambasadei ruse la Constantinopol, a fost chemat, pe data de 30.03.1806, la casa principelui Al.Ypsilanti, unde se afla deja Moruzi. Întălnirea lor a durat trei ore, în timpul căreia a fost redactată traducerea depeşei domnitorului Moldovei, iar Dumitrache Moruzi (dragomanul Porţii şi fratele domnului Moldovei) urma s-o remită Porţii.  Timp de câteva zile fratele lui Al.Moruzi, care era şi capuchehaia domnitorului Moldovei, împreună cu rezidentul celui muntean, alergau pe la toate casele „miniştrilor şi marilor viziri ai Porţii”, atenţionându-i că nu trebuie să accepte decât partida „ruşilor şi englezilor – capabili să-şi realizeze ameninţările” la adresa otomanilor, înainte ca Franţa să le poată veni în ajutor.

Totuşi, până la urmă, tabăra greco-rusă a suferit, în vara anului 1806, înfrângere. Franţa, optând pentru a readuce „autoritatea absolută” a Porţii asupra Moldovei şi Ţării Româneşti,  a reuşit să fie mai convingătoare, obţinând ca Imperiul otoman să fie scos de sub influenţa anglo-rusă.

Lovitura decisivă asupra poziţiilor Rusiei şi, în special, privitor la soarta politică a lui A.Moruzi (care nu şi-a mai putut redobândi efectiv domnia) a fost dată de către Poarta Otomană (la îndemnul Franţei) în luna august 1806, când au fost schimbaţi ambii domni ai Principatelor Române.

Ambasadorul rus, îndeplinind instrucţiunile primite de la S.Petersburg de a nu mai tărăgăna satisfacerea cerinţelor Rusiei, a remis Porţii Otomane un ultimatum, avertizând că, dacă, în termen de trei zile, sultanul nu-i va readuce în domnie pe foştii voievozi, el va părăsi Istanbulul.  Sublima Poartă a fost nevoită să cedeze şi la 3(15) octombrie 1806 a adus oficial la cunoştinţa lui A.Italinski restabilirea lui C.Ypsilanti şi Al.Moruzi în domnia Principatelor. Ceremonia oficială a avut loc la Istanbul, la 4(16) octombrie şi 5 (17) octombrie, în prezenţa lui Al.Moruzi, dar în lipsa lui C.Ypsilanti, care se afla, la acea dată în Rusia.  Această măsură, în urma presiunilor diplomatice şi sub ameninţarea militară anglo-rusă, a fost explicată şi comunicată „marelui prieten, Napoleon”, personal de către sultanul Selim III. În scrisoarea sa de la 6/18 octombrie 1806 se menţionează că „s-a găsit de cuviinţă ca să se menajeze această afacere”, în aşa mod, încât să se evite „un război prematur şi, totodată, contrar legilor religiei” musulmane.

Însă, opinia optimistă a lui Italinski, care-şi credea îndeplinită cu succes misiunea readucerii fanarioţilor filoruşi în tronurile Principatelor, considerând că a repurtat un important succes diplomatic (după cum scria la 6 (18).X.1806) , deoarece „Poarta s-a înclinat în faţa voinţei Majestăţii sale Imperiale” n-a fost împărtăşită la Petersburg.

La 16 (28) octombrie 1806, Alexandru I i-a ordonat generalului I.Michelson să trimită trupele ruse ca să ocupe Moldova, iar la 23 octombrie (4 noiembrie), în pofida depeşei primite de la A.Italinski (în care se anunţa despre restabilirea domnitorilor substituiţi),  ţarul confirmă ordinul precedent şi la 11(23) noiembrie, fără nici o declaraţie de război, trupele ruse au trecut Nistrul şi au invadat ţara.  Suntem de părerea că această dată trebuie considerată ca fiind începutul războiului ruso-turc din 1806-1812.

Curând după sosirea lui C.Ypsilanti la Bucureşti, se citi o proclamaţie ticluită la Iaşi, din partea împăratului Alexandru I, către locuitorii Principatelor Române. Prin ea, ruşii promiteau respectarea autorităţilor Ţării Româneşti şi Moldovei: „Scopul nostru este ca să rămâie în lucrarea funcţiunilor toate autorităţile statornice, presupunând că ele din partea lor vor înlesni mişcarea ostaşilor, precum şi lucrările la care s-au orânduit şi care privesc numai consolidarea ţărilor şi deplina dobândire a drepturilor lor.” Totodată, C.Ypsilanti adresează o circulară către ispravnici, vestindu-le că a sosit la Bucureşti ca „Domn amândorora Ţărilor Moldova şi Valahia”.   După cum relatează Zilot Românul: „Alexandru-vodă Moruz... Vădzind intrarea Ruşilor în Moldova cu chip ciudat... ce fusese tras din Moldova şi trecuse peste Dunăre, deteră Ruşii şi domnia Moldovei tot lui Ypsilanti; şi domnea Ypsilanti peste amândouă ţările.”

„Jurământul” populaţiei, organizat de Ypsilanti în ianuarie, a provocat nemulţumirea Cabinetului de la Petersburg. La 1 (13) februarie 1807, ministrul de externe Budberg scria lui Michelson: „...în opinia Majestăţii Sale, această acţiune este cu totul netrebuincioasă, fiindcă principatele le-am ocupat temporar şi nu cu intenţia de a le alipi la Rusia şi nici cu intenţia de a le răpi de la Poartă.”

Cert este că frazele declarate nu se conformau cu acţiunile săvârşite, căci Poarta Otomană, „trezindu-se” la sfârşitul anului 1806 cu hotarele Principatelor Române – vasale Imperiului Semilunii – violate, cu un şir de cetăţi ocupate (Hotin, Bender ş.a.) şi cu armată ţaristă la malurile Dunării, a fost nevoită, la 15 (27) decembrie, să declare război Rusiei – decizie confirmată prin manifestul din 24 decembrie 1806 (5 ianuarie 1807).  Guvernul de la S.Petersburg n-a ezitat să intervină prompt (cu metode militare) în toamna anului 1806 contra Imperiului otoman, care se considera partea atacată pe nedrept de vecinul agresor. „Acest război era cu adevărat popular din partea turcilor, ura faţă de ruşi fiind la culme” – relata Sebastiani, în decembrie 1806.  Tactica menajării diplomatice a Porţii a cedat locul acţiunilor violente.

Rezumând cele expuse cu privire la situaţia Principatului Moldovei la începutul secolului al XIX-lea – din ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812 – vom menţiona că domnii fanarioţi au avut o mare influenţă asupra politicii externe a Porţii, fiind consideraţi, cu adevărat, factori ai diplomaţiei turceşti. Vorbind despre o politica externă a Moldovei în această perioadă, constatăm că ea este, de fapt, politica promovată de domnul ei fanariot, în cadrul raporturilor internaţionale ale marilor puteri europene şi sub impactul acestora asupra Imperiului otoman. Iar activitatea politico-diplomatică a lui Alexandru Moruzi s-a manifestat, totodată, în umbra acţiunilor de proporţii mult mai considerabile ale vărului său muntean – pilonul partizanilor proruşi – Constantin Ypsilanti.

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar, cercet. şt. coord. la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

 http://www.timpul.md/articol/rolul-fanariotilor-in-declansarea-razboiului-din-1806-1812-32755.html

„...Şi care-i crima?”

Ex-Preşedintele Republicii Moldova, cel care a stat la cârma ţării timp de 8 ani pe parcursul a două mandate, declară cu nonşalanţă că nu vede nicio „crimă” în arborarea unui drapel neautorizat pe sediile publice şi defilarea cu acesta la mitingurile partidelor de stânga (Vezi emisiunea de la Publika.tv din 29.03.2012). Evoluţia gândirii „politico-heraldice” a comuniştilor moldoveni ne oferă prilejul să reflectăm asupra „argumentelor ştiinţifice” la care apelează susţinătorii drapelului scandalos – roşu-albastru.

De doi ani încoace prin oraşe şi sate se flutură steaguri bicolore roş-albastre, despre care promotorii lor spuneau iniţial că sunt „drapelele lui Ştefan cel Mare”. Vexilologia naţională a studiat cele mai vechi steaguri ale Ţării Moldovei şi a ajuns demult la concluzia că, „primele steaguri teritoriale şi militare de care au făcut uz domnitori ca Ştefan cel Mare sau Petru Rareş aparţineau categoriei hagiografice, de vreme ce-i reprezentau pe Sfinţii Militari şi îndeosebi pe Sfântul Gheorghe”.

Astfel, secole de-a rândul s-au păstrat la Zografu două steaguri dăruite de domnul Moldovei spre sfârşitul domniei sale. În anul 1917 unul din aceste preţioase însemne vexilologice ale neamului românesc a fost luat de la sfânta mănăstire de către aliatul românilor, armata franceză (pentru preluarea steagului a fost constituit special un detaşament mixt franco-rus, compus din ortodocşi) şi predat consulului general român la Salonic la 13(26) martie 1917, ca mai apoi, după ce a fost transportat la Paris, să aibă, loc cu o solemnitate deosebită (în incinta Sorbonei) retrocedarea lui oficială României la 28 iulie (9 august) 1917. La sfârşitul anului 1919 steagul a fost predat Muzeului Militar Naţional din Bucureşti, unde s-a păstrat până la 1975, când a intrat în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie, unde se află şi astăzi. Fondalul drapelului este de culoare roşu-deschis şi are mărimea de 120x90 cm. Până la noi a ajuns doar o singură faţă a steagului, recent minuţios restaurată, ce îl reprezintă pe Sf.Gheorghe şezând pe tron, în mâini ţinând o spadă şi călcând în picioare un balaur cu trei capete. În stânga şi în dreapta capului sfântului sunt brodaţi câte un înger: în dreapta, cu o spadă în mână, iar în stânga cu un scut. Ambii îi aşează Sfântului Gheorghe o coroană pe cap. Această sfântă relicvă istorică de o valoare inestimabilă a fost o singură dată adusă la Chişinău şi demonstrată la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei în 2011, organizându-se şi o conferinţă ştiinţifică despre "Stindardul Liturgic al lui Ştefan cel Mare" (25.08.2011).

Cel de-al doilea steag dăruit tot de către Ştefan cel Mare mănăstirii Zografu, după cum reiese din tradiţia mănăstirii, completată şi de cea istoriografică, a fost văzut de T. Burada „în biserica mănăstirii” la sfărşitul secolului al XIX-lea, fiind de forma prapurilor bisericeşti, având dimensiunile de 168x100cm, iar în partea de jos – trei colţuri. Câmpul pânzei, nu este datat, fiind confecţionat din atlas roşu (astăzi foarte decolorat). Pe faţă este reprezentat sfântul protector al mănăstirii – Sf. Gheorghe, călare pe un cal alb, omorând cu suliţa balaurul. Icoana este încadrată cu următoarea inscripţie, cu litere de aur, în limba slavonă: „Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci apărător, neputincioşilor doctor, împăraţilor ajutor, purtătorule de biruinţă, mare mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre”. Pe verso broderia reprezintă „Botezul lui Hristos”, purtând pe margini o inscripţie în slavonă.

Exemplul celor două steaguri atribuite lui Ştefan cel Mare (unul din ele mai fiind până-n prezent păstrat la mănăstirea athonită Zografu) reprezintă un argument factologic de netăgăduit pentru identificarea reperelor şi premiselor formării tezaurului vexilologic naţional, dar trebuie subliniat faptul că imaginea Sfântului Gheorghe este una de sorginte ecleziastică, şi nu i se poate atribui o conotaţie naţională, mai ales că în perioada lui Ştefan cel Mare putem vorbi despre conştiinţa de neam, dar nu şi despre conştiinţa naţională a românilor, a cărei expresie este drapelul din epocile următoare.

Adepţii steagului bicolor, după ce li s-au demonstrat recent aceste dovezi incontestabile despre adevăratele steaguri ale slăvitului voievod, au schimbat macazul şi au început să vocifereze precum că ei optează pentru „drapelul medieval al Moldovei”.

Însă, în Moldova feudală din paleta culorilor heraldice folosite la confecționarea steagurilor a dominat o cromatica tradițională în diferite variații, iar vreun un drapel, propriu-zis, bicolor roșu-albastru nu s-a păstrat.   

Ulterior s-a pretins că erijarea ortacilor protestatari se face deja sub, aşa-numitul – „drapel istoric al Ţării Moldovei” (cu acelaşi cap de zimbru pe un fundal roșu-albastru), dar după ce s-au expus criticile Comisiei Naţională de Heraldică referitor la faptul că, asemenea tip de drapele nu au fost atestate decât doar în Perioada Regulamentului Organic din Moldova (1832) şi nu are nicio atribuție cu spaţiul Pruto-Nistrean anexat la Rusia ţaristă (Basarabia, în 1812), arborarea lui fiind ilegală și urmând a fi sancționată (potrivit legii despre Drapelul de Stat), „patrioţii” şi ceilalţi partizani ai partidelor de stânga au încercat să-şi legitimeze cumva acţiunile. S-a reieşit din faptul că, deoarece cei care au arborat drapele neconforme legislaţiei, dar și cei care au mărșăluit cu ele la mitingurile de protest pe care le-au organizat comuniştii, ar putea fi sancționați, s-a dorit ca „aceste drapele istorice” să fie incluse oficial în Armorialul de Stat de către CNH, care este organul suprem autorizat cu înregistrarea simbolurilor publice.

Cunoaştem, că vexilologia naţională a înregistrat drapele bicolore orizontale Roşu-Albastru în perioada „regulamentară”, autorizate de Regulamentele Organice în calitate de stindarde militare şi pavilioane maritime. În Moldova, la 26 octombrie 1834, prin înalta poruncă de zi nr. 27 a domnitorului Mihai Sturdza (1834−1849), se făcuse cunoscut că sultanul Mahmud al II-lea (1808−1839) „a dat” printr-un hatişerif miliției acestui principat dreptul de a avea steag. Sunt cunoscute pavilioanele flotei fluviale moldoveneşti cu „armele naţionale ... şi flamura jumătate roşie – jumătate albastră”, precum şi steagurile de vârf de lance pentru cavaleria Moldovei – bicolor fără stemă (1835). Astfel, în perioada „regulamentară”, până la Unirea Principatelor, Moldova din dreapta Prutului a avut oficial confirmate de către puterea „suzerană” − Imperiul otoman și cea „protectoare” − Imperiul țarist − steaguri cu o cromatică bicoloră: roșu-albastru, steaguri, despre care domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea să spună în 1863, că sunt „suvenire triste de vreme ce ele înfățișau Țările despărțite”.

Drapel de luptă, 1834.

Totodată, este cunoscut şi steagul Albastru-Roşu cu capul de Zimbru pentru Bucovina din secolul al XIX-lea, când prin rezoluţia imperială din data de 26 august 1861 Ducatului Bucovina i se acordau, ca însemne distincte ale autonomiei, o stemă şi un drapel propriu. Împăratul Franz Josef I a emis la 9 decembrie 1862 o diplomă împărătească prin care întărea şi confirmă autonomia provincială a Bucovinei cu atributele sale distincte. „Noi Francisc Josef Întâiul - consemnează documentul - din mila lui Dumnezeu, Împărat al Austriei, ş.a.m.d... am înţeles cu plăcere că dieta credinciosului nostru Ducat al Bucovinei a înnoit prea umilita sa rugare, subşternută de comisiunea de încredere încă din anul 1849 pentru încuviinţarea unei marce proprie a ţării”. Diploma reproduce grafic stema ducatului „cu culorile măiestre şi descrise precum urmează: Pe o tablă împărţită de-a lungul în culorile albastru şi roşu, un cap firesc de bour aşezat cu faţa înainte şi însoţit de trei stele aurie într-un triunghi drept. Tabla e înconjurată de o mantie roşie tivită cu frunze de aur, căptuşită cu ermelin şi ridicată cu ciucuri de aur peste colţurile tablei. Pe deasupra mantiei zace o pălărie ducală de aur împodobită cu pietre scumpe şi pe jumătate căptuşită cu roşu”.

          

Constatăm, că acest drapel istoric are culoarea Albastră plasată sus, pe când în cadrul manifestărilor politice din Republica Moldova se propagă un drapel nou-inventat – „bicolorul roşu-albastru cu un cap de Zimbru (după cum reiese din desen)”.

De remarcat, că ulterior cromatica roşu-albastru a fost prezentă plenar în stemele domneşti şi regale ale României: în Stema Principatului României fixată conform legii din 1867, 1872 şi în Stema mare a Regatului României, teoretic fixată în 1897 de Ministerul de Război. Iar în această stemă regală, care n-a fost în uz oficial, observăm în labele unui leu tenant din stânga un drapel bicolor dungat vertical albastru-roşu cu un cap de Zimbru în centru.

Drapele, similare celui din stema regală a dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen sunt astăzi utilizate de către partidul „Patrioţii Moldovei” la manifestările lor antiromâneşti  (pretinzând a fi „opera” unui oarecare S. Mazur):

„Проект флага Молдовы (авторское описание). Флаг представляет собой прямоугольное полотнище с сооотношением ширины к длине 2:3, разделённый по вертикали на две равные части: синюю и красную. Посередине полотнища изображены фигуры государственного герба Молдовы: образ святого тельца, между рогами которого расположена шестиконечная звезда, справа от головы тельца — солнце, слева — полумесяц. Изображённые символы окрашены в жёлтый цвет.”[1]

Un alt drapel, nou creat, ce se încearcă a fi promovat, mai nou, la rang de simbol „al acţiunilor de protest” (conform expresiei recente a lui V.Voronin), sub pretextul prezentării acestui în calitate de „drapel istoric” „al statului independent moldovenesc” (M.Tkaciuk) este, de facto, un „Proiect de Drapel de Stat” în deplină testare (comuniştii susțin, fără ocolişuri, că el va fi „viitorul drapel de stat” al Republicii Moldova). Paternitatea acestui steag scandalos o pretinde un oarecare D.A.Topal, conform informaţiei postate pe portalurile specializate din internet:
„Проект Государственного флага Молдовы, разработанный Денисом Афанасьевичем Топалом, докторантом института Культурного Наследия АН РМ, арт-директором издательства университета Высшая Антропологическая школа издательского дома "Stratum plus" (Молдова): флаг "представляет собой двухцветное полотнище, состоящее из двух равновеликих горизонтальных полос. Красная полоса размещена сверху, синея — снизу. В центре флага исторический герб Молдовы: в пересечённом червленью и лазурью щите голова тура с пятиконечной звездой между рогами, справа от головы — роза, слева — полумесяц. Все символы на щите золотистые"... „Флаги по проекту Д.Топала реально изготовлены и используются на различных манифестациях. Впервые красно-синие флаги с гербом посередине использованы 1 мая 2010 года в Кишиневе над колоннами Социального марша.”[2]

Constatăm, că de la începutul anului în fața mai multor edificii administrative dintr-un şir de oraşe din Nordul şi Sudul republicii a fost arborat alături de Drapelul de Stat al Republicii Moldova un drapel neautorizat, fapt care profanează Tricolorul Naţional şi poate fi interpretat, conform legislaţiei, drept un apel la nesupunere civică față de autoritățile centrale. Cu atât mai mult, în situaţia când acest însemn vexilologic, neaprobat de către Comisia Naţională de Heraldică, pretinde a substitui Drapelul de Stat, fiind prezentat de reprezentanţii unor partide politice drept un „proiect al noului Drapel de Stat”, care-i pus deja în aplicare.

Reieşind din escaladarea acestor acţiuni premeditate de încălcare a modului de folosire a simbolurilor de stat, care degenerează în „profanarea simbolurilor naţional-statale”, sesizate deja de către Procuratura Generală, – atestăm o evoluţie periculoasă a unui fals istoric de la – „drapelul lui Ştefan cel Mare” - „drapelul medieval al Moldovei” - „drapel istoric al Ţării Moldovei” - „drapel istoric” - „drapelul acţiunilor de protest” - „proiect al noului Drapel de Stat” până la „noul Drapel de Stat” (ceea ce ar însemna un atentat la Tricolor, consfinţit în Constituţie).

dr., conferenţiar, Vlad MISCHEVCA (membru al CNH).

Chişinău, 30 martie 2012.

VEZI:

http://www.timpul.md/articol/razboiul-drapelelor-vor-fi-pedepsiti-vinovatii-32826.html

---

[1] http://www.vexillographia.ru/moldova/index.htm

[2] http://www.vexillographia.ru/moldova/index.htm 

Tricolorul în bătaia vânturilor de la Nord

Drapelul sub flamura cărui s-au organizat mitingurile de protest în mai multe localități, steagul  scandalos fiind arborat ulterior în unele oraşe din Nordul Republicii (Edineț, Soroca, Bălţi, Drochia ş.a. în urma deciziilor luate în acest sens de consiliile locale dominate de reprezentanţi ai Partidului Comuniştilor)  a fost utilizat fără autorizarea din partea Comisiei Naţionale de Heraldică.  La Edineț, unde drapelul a fost arborat încă la începutul acestui an, organele abilitate tot mai cercetează cazul, dar „nu au găsit nicio încălcare a legii” din partea autorităților raionale – în situaţia când se încalcă flagrant Legea Drapelului de Stat, adoptată în 2010, care stipulează foarte clar că: „pe teritoriul Republicii Moldova nu pot fi arborate decât drapele și însemnele vexilare înregistrate de Comisia Națională de Heraldică în Armorialul General al Republicii Moldova” (Legea despre Drapelul de Stat din 2010 - Art.9 (3).[1]

Iniţial s-a pretins că erijarea ortacilor protestatari se face sub aşa-numitul „drapel al lui Ştefan cel Mare” (cu un cap de bour pe un fundal bicolor, roșu-albastru -?), dar după ce s-au expus criticile Comisiei Naţională de Heraldică referitor la faptul că, arborarea este ilegală și trebuie sancționată, potrivit legii privind Drapelul de Stat, „patrioţii” şi ceilalţi partizani ai partidelor de stânga încearcă deja să-şi legifereze acţiunile. S-a reieşit din faptul  că, deoarece cei care au arborat drapele neconforme legislaţiei, dar și cei care au mărșăluit cu ele la mitingurile de protest pe care le-au organizat comuniştii, pot fi sancționați, ar vrea ca „aceste drapele istorice” să fie înregistrate oficial de către CNH, care este organul suprem autorizat cu înregistrarea simbolurilor publice. Deoarece, conform Legii în vigoare Cu privire la Simbolurile publice – Articolul 8. (1) Comisia Naţională de Heraldică, instituită pe lîngă Preşedintele Republicii Moldova, este autoritatea naţională care promovează politica de stat unitară în domeniul simbolurilor publice în Republica Moldova.

Istoricii cunosc foarte bine ce steaguri avuse domnul Ștefan cel Mare şi Sfânt (păstrându-se până în zilele noastre doar două), care nu şi-a sfinţit drapele bicolore, precum se pretinde de către cei neavizaţi.

    

Autoritățile locale din municipiul Bălți, controlate de PCRM, continuând să sfideze legislaţia şi promovând scindarea societăţii  au pregătit un proiect de hotărâre, prin care își propun să oficializeze „drapelul istoric al Țării Moldovei”. De asemenea, consilierii comuniști vor să adopte un Regulament de „utilizare a drapelului istoric al Țării Moldovei”, care, printre altele, prevede ca acesta („în două variante: drapelul de bază şi zilnic”) să fie arborat pe edificiile oficiale din Bălți, reprezentând „un simbol istoric pe teritoriul municipiului Bălţi”.[2]

Constatăm, că această stare de lucruri, ce poate fi definită drept o anarhie vexilologică în Republica Moldova - se extinde şi capătă proporții, deoarece susținătorii comuniștilor și deputații fracțiunii PCRM, care participă la „marșurile sociale împotriva Alianței pentru Integrare Europeană” – arborează şi flutură, în fond, doar drapele neautorizate. Acestea sunt drapele buclucaşe, promovate cu insistenţă în ultimii ani de către partidele de stânga şi „patrioţii moldoveni”. Se probează, din ce în ce mai insistent, uzurparea şi profanarea simbolurilor naţionale ale Republicii Moldova printr-un însemn vexilologic nou, plăsmuit special în acest scop şi considerat de către promotorii săi, nici mai mult, nici mai puţin ca fiind: „steagul istoric al Moldovei” – drapelul roșu-albastru.

Din şirul drapelelor istorice moldoveneşti cunoscute – „drapelul” înaintat de către Consiliul Municipal Bălţi, fiind deja arborat la Edineţ, Drochia, Cimişlia ş.a. şi fluturat pe la mitinguri în ultimii doi ani nu se regăseşte în lucrările de specialitate în domeniul heraldicii.[3]

Vexilologia naţională a înregistrat drapele bicolore orizontale Roşu -Albastru în perioada „regulamentară”, autorizate de Regulamentele Organice în calitate de stindarde militare şi pavilioane maritime (1832). Până la Unirea Principatelor, Moldova din dreapta Prutului a avut oficial confirmate de către puterea „suzerană” − Imperiul otoman și cea „protectoare” − Imperiul țarist − steaguri cu o cromatică bicoloră: roșu-albastru, însemne, despre care domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea să spună la 1863, că sunt „suvenire triste de vreme ce ele înfățișau Țările despărțite”. Sunt cunoscute steagurile de vârf de lance pentru cavaleria Moldovei – bicolor fără stemă (1835).

      

Totodată, este cunoscut şi steagul Albastru-Roşu cu capul de Zimbru pentru Bucovina din secolul al XIX-lea, când prin rezoluţia imperială din data de 26 august 1861 Ducatului Bucovina i se acordau, ca însemne distincte ale autonomiei, o stemă şi un drapel propriu. Împăratul Franz Josef I a emis la 9 decembrie 1862 o diplomă împărătească prin care întărea şi confirmă autonomia provincială a Bucovinei cu atributele sale distincte. „Noi Francisc Josef Întâiul - consemnează documentul - din mila lui Dumnezeu, Împărat al Austriei, ş.a.m.d... am înţeles cu plăcere că dieta credinciosului nostru Ducat al Bucovinei a înnoit prea umilita sa rugare, subşternută de comisiunea de încredere încă din anul 1849 pentru încuviinţarea unei marce proprie a ţării”. Diploma reproduce grafic stema ducatului „cu culorile măiestre şi descrise precum urmează: Pe o tablă împărţită de-a lungul în culorile albastru şi roşu, un cap firesc de bour aşezat cu faţa înainte şi însoţit de trei stele aurie într-un triunghi drept. Tabla e înconjurată de o mantie roşie tivită cu frunze de aur, căptuşită cu ermelin şi ridicată cu ciucuri de aur peste colţurile tablei. Pe deasupra mantiei zace o pălărie ducală de aur împodobită cu pietre scumpe şi pe jumătate căptuşită cu roşu”.

 Constatăm, că acest drapel istoric are culoarea Albastră plasată sus, pe când în cadrul manifestărilor politice din Republica Moldova se propagă un drapel nou-inventat – „bicolorul roşu-albastru cu un cap de Zimbru (!)”.

Astfel, nu poate fi găsită şi argumentată nicio continuitate dintre aceste drapele istorice ale României şi aşa zisul „drapel istoric al Ţării Moldovei pe teritoriul municipiului Bălţi”, ce se pretinde a fi „de importanţă istorică a patrimoniului de stat al Republicii Moldova”.

Drapelul înaintat actualmente de către edilii Bălţului este, de facto, un „Proiect de Drapel de Stat” în deplină testare (site-ul pro-comunist grenada.md susține, fără ocolişuri, că acesta va fi „viitorul drapel de stat” al Republicii Moldova). Mai recent, ideologul PCRM Mark Tkaciuk a declarat că "acesta este drapelul statului independent moldovenesc, iar PCRM tinde să se întoarcă la originile statalității moldovenești". http://www.timpul.md/articol/alarmant-comunistii-au-demarat-scindarea-moldovei--32738.html  
Comuniştii susţin, că în cazul în care PCRM va reveni la guvernare, tricolorul va fi înlocuit cu acest steag, paternitatea cărui o pretinde de mai demult un oarecare D.A.Topal, conform informaţiei postate pe siturile specializate din internet: „Проект Государственного флага Молдовы, разработанный Денисом Афанасьевичем Топалом, докторантом института Культурного Наследия АН РМ, арт-директором издательства университета Высшая Антропологическая школа издательского дома "Stratum plus" (Молдова): флаг "представляет собой двухцветное полотнище, состоящее из двух равновеликих горизонтальных полос. Красная полоса размещена сверху, синея — снизу. В центре флага исторический герб Молдовы: в пересечённом червленью и лазурью щите голова тура с пятиконечной звездой между рогами, справа от головы — роза, слева — полумесяц. Все символы на щите золотистые"... „Флаги по проекту Д.Топала реально изготовлены и используются на различных манифестациях. Впервые красно-синие флаги с гербом посередине использованы 1 мая 2010 года в Кишиневе над колоннами Социального марша.”[4]

 

  Constatăm că, pe teritoriul Republicii Moldova, acolo, unde şi când au fost arborate drapele neautorizate, se profanează Drapelul de Stat – Tricolorul Naţional şi aceasta poate fi interpretat cel puțin, simbolic, drept un apel al anumitor forţe politice la nesupunere civică față de autoritățile centrale, la scindarea societăţii şi republicii. Este cu atât mai alarmant, în situaţia când unele din aceste însemne vexilologice, neaprobate de către Comisia Naţională de Heraldică, pretind chiar a substitui Drapelul de Stat, fiind prezentate în mass-media drept  „proiecte ale noului Drapel de Stat” – puse deja în aplicare...

dr., conferenţiar, Vlad MISCHEVCA

Chişinău, martie 2012.

---

[1] http://arena.md/?go=news&n=11614&t=Arborarea_drapelului_ro%C8%99u_albastru_este_ilegal%C4%83_%C8%99i_trebuie_sanc%C8%9Bionat%C4%83

[2] http://hotnews.md/articles/view.hot?id=15317

[3] Vezi: Mischevca Vl., Negrei I, Simbolurile Ţării Moldovei. O istorie a steagurilor pe parcursul secolelor XV-XX. – Ed. a 2-a, rev. şi compl. – Chişinău: Elan Inc., 2010. 142p. Simbolurile Naţionale ale Republicii Moldova. Coord. S.Andrieş-Tabac. – Chişinău: Enciclopedia Moldovei, 2011, p. 119-223; Dan Cernovodeanu, Evoluţiile armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în zilele noastre (sec.XIII-XX). – Brăila, 2005. 

[4] http://www.vexillographia.ru/moldova/index.htm Рисунок предоставлен А.Нестирюком с разрешения автора.