Manuc Bey – personaj secret al culiselor Păcii de la București din 1812

208 ani de la anexarea Basarabiei: 1812-2020

Vlad MISCHEVCA

Istoricii au constatat că, unul din actorii mai puțin developați ai evenimentelor legate de Războiul ruso-turc din 1806-1812, implicați în acțiunile politico-diplomatice, care au făcut trafic de influență asupra negocierilor ruso-otomane a fost influentul și bogatul Manuc (Emanuel) Mirzaianț (existând diferite variante ortografice ale numelui său: Mirzaian, Mârzaian, Manuc bei ș.a.), de origine armeană, cunoscut în epocă cu numele de Manuc Bey.

Manuc Bey (fiul lui Mardiros Mirzaian și al Mamilei Hamum Oglu: 1769–1817) începându-și cariera, inițial ca un negustor de la sud de Dunăre, a sfârșit fiind cavaler al ordinului Sf. Vladimir (gradul III), consilier de stat al Rusiei (echivalând cu gradul de general), informator al diplomației ruse, bancher și latifundiar cu ambițioase planuri economice în Basarabia și nu doar... Pentru activitatea sa în Ţara Românească i s-a acordat rangul de serdar (1802) şi paharnic (1803). Către 1808 construiește la Bucureşti renumitul său han, compus din subsol, parter și etaj. La subsol se găseau 15 pivnițe boltite; la parter se aflau 23 de prăvălii, 2 saloane mari, 10 magazii, 16 camere de servitori și bucătari, 4 odăi laterale și un tunel în care încăpeau 500 de persoane; la etaj se aflau 107 odăi pentru locuințe și cantoare. În mijlocul curții pavată cu piatră de râu se afla o cafenea cu toate dependințele ei și o grădina cu fântână arteziană.

Pentru serviciile aduse Imperiului Otoman în 1807 i s-a acordat rangul de mare dragoman al Porţii (pentru prima oară, această funcţie s-a încredinţat unui ne fanariot), în 1808 – titlul de bei (principe) al Moldovei, care s-a dovedit a fi, de facto, unul onorific (nu a deținut vreo domnie în Principate). Ulterior, titlul de „bei” adică cel de „prinț” nu i-a fost confirmat în Rusia. Doar urmașii lui Manuc Bei din Basarabia s-au înnobilat” prin încheierea unor mariaje cu descendenți / descendente de viţă aristocratică.

Interesul cititorilor față de acest personaj neordinar este unul permanent și de durată lungă. Practic, încă din timpul vieții sale tumultoase, deși scurte (moare subit la doar 48 de ani), el a atras atenția contemporanilor. Dovadă ne sunt și mulțimea de publicații consacrate vieții și activității vestitului armean. Iar Conferința internațională cu ocazia aniversării a 200 de ani de la moartea lui Manuc Bey Mirzaian (1769-1817), organizată de Academia de Științe din Armenia (Erevan, 10-11 iunie 2018) a reiterat necesitatea elucidării diferitor aspecte ce rămân încă necunoscute sau sunt mitologizate în istoriografie. O frumoasă expoziție a Muzeului Municipiului București „Manuc Bei, negustor și diplomat”, însoțită de publicarea unui album al exponatelor și documentelor din fondurile muzeului, expuse în 2005, a adus o nouă contribuție la prezentarea acestei originale personalități din trecutul nostru comun.

Despre biografii lui Manuc Bey sau autorii care au abordat în treacăt viața și activitatea sa se poate de spus că sunt destui de mulți, din mai multe țări, cu scrieri în limbile armeană, română, rusă, franceză ș.a. Astfel, putem constata că negustorul, zaraful și diplomatul poliglot (cunoștea vreo duzină de limbi) Manuc Bey a beneficiat de o bogată bibliografie istorico-literară din care se vede lesne că a exercitat, de cele mai dese ori din umbră, acțiuni politico-economice cu un impact asupra evenimentelor derulate în Principatele Române, Rusia și Imperiul Otoman. Totodată, rămân încă destule aspecte mai puțin cercetate și multe documente neexplorate, care ar reîntregi cunoașterea acestei figuri complexe și controversate. În cele ce urmează vom evidenția doar unele laturi ale activității diplomatice a vestitului Manuc Bey, legate de semnarea Tratatului de Pace ruso-turc de la 16/28 mai 1812, în contextul traficului de influență.

În ajunul declanșării Războiului ruso-turc din 1806-1812 se crede că domnul Țării Românești Constantin Ypsilanti l-a implicat pe Manuc Mirzoian în afacerile politice și l-a susținut în demersurile sale, nemijlocit la Petersburg, caracterizându-l drept „o persoană utilă pentru interesele principatului meu și îndrăznesc să afirm că și pentru cele ale majestății sale”. Drept urmare, Manuc Bey a devenit supus rus în 1806, fiind ajutat de Constantin Ypsilanti şi Ipolit Bolkunov (consulul Rusiei la Iaşi). Astfel, el primise în mod secret pașaport de supus al Imperiului Rus pe numele lui „Manuc Mardirosov din Erivani”, ceea ce însemna că automat se afla sub ocrotirea Rusiei. În octombrie 1807, Manuc a fost numit mare dragoman al Porţii, iar în septembrie 1808 a obţinut „demnitatea de bei sau principe al Moldovei”. După cum avea să scrie mai târziu însuși Manuc: „Toate aceste servicii ale mele le cunoştea foarte bine sultanul Mahmud (Mahmud II, 1808-1839, N.N.), care a poruncit atunci marelui vizir ca să-mi fie conferit titlul de domn (bey) al Moldovei şi al Ţării Româneşti, şi o să fiu numit Manuc bey, deoarece, a spus, i-am decernat onoarea beyatului..., guvernul turc mi-a conferit titlul de dragoman al Porţii, care se cheamă Divan-i humayum tergi manligi, şi la turci este un rang corespunzător celui pe care îl au paşalele cu 2 tuiuri, adică rangul de locotenent general, şi am fost însărcinat cu politica europeană şi mi s-a dat permisiunea deplină ca să deschid corespondenţa ambelor părţi, adică a turcilor şi a ruşilor, pentru a executa imediat cele necesare. Şi astfel, în aceste vremuri, am adus pe toate căile serviciile mele în folosul Imperiului rus...”

A făcut parte din societatea politică secretă numită „Prietenii din Rusciuk”, în fruntea căreia se afla Mustafa Pașa Bairaktar (1765-1808). Creată la Rusciuk (Rusçuk, Ruse din Bulgaria) în 1807 organizația urmărea scopul să îndrepte Imperiul Otoman pe calea modernizărilor europene. Iar când Mustafa Bairaktar devine mare vizir (28 iulie 1808) și „a început să caute o pace cu Rusia, fără mijlocirea altor state” abilul armean a fost însărcinat să facă pregătirile necesare în această privinţă şi să intre în corespondenţă cu prinţul Al. Prozorovski, comandantul Armatei de la Dunăre.

Prin scrisoarea din 22 septembrie 1808 Mustafa Paşa comunică lui Manuc Bey despre desemnarea înaltului titlu de „Prinţ al Moldovei” pentru „serviciile importante aduse Sublimei Porţi privind repararea fortărețelor de pe malurile Dunării şi aprovizionarea trupelor imperiale”, precum şi pentru zelul „arătat în afacerile imperiului…”, titlu care, în atmosfera reală de atunci nu echivala cu cel de domn al Moldovei. Judecând după reacțiile ce au urmat acest titlu a fost doar unul „nobiliar” , efemer sau mai bine zis cu consecințe nule. Epistola lui Manuc Bey, din 24 noiembrie 1810, către prințul Hovakim Lazarev (Оваким Лазарев, Lazarean: 1744-1826), păstrată în Arhiva Istorică de Stat din Rusia, situată în Sankt Petersburg (Российский Государственный Исторический Архив), oferă astăzi noi date despre viaţa controversatului Manuc Bey. Se deslușește clar că el ținea mult la această titulatură oficială otomană de „bey”, deși afirma că: „nici nu mi-a trecut prin minte titlul de domn şi de bey. Altfel şi până acum atât demnitarii din Rusia, cât şi foştii şi actualii comandanţi şefi şi prinţii ruşi de aici, după cum şi acum augustul şi milostivul împărat, mă numesc „Manuc bey“.”

Evenimentele care au urmat, legate de uciderea confidentului și ocrotitorului său – Mustafa Pașa Bairaktar, în noiembrie 1808, i-au periclitat nemijlocit cariera lui politică. Fuge din capitala Imperiului Otoman și se stabilește la București, activând pe lângă comandantul Armatei ruse Al. Prozorovski, care stăruia să-l „atragă către el spre a-şi înlesni afacerile sale”. Peste doi ani i s-a conferit ca „un dar împărătesc gradul de cavaler al Sfântului Vladimir clasa a treia, printr-un binevoitor ucaz împărătesc, care este întocmit astfel: Domnule Manuc bey, Multiplele dovezi de devotament ce le-aţi arătat statului rus şi despre care au raportat comandanţii de pe malul Dunării ai oştirilor mele m-au impresionat în mod deosebit; drept răsplată a lor şi ca semn al bunăvoinţei mele vă confer decoraţia de cavaler al Ordinului Sf. Vladimir cl. a III-a, pe care v-am trimis-o împreună cu acest decret şi poruncesc să o purtaţi după uzanțele legale. 1810 Mai 20“

De remarcat că, Manuc Bey, în viziunea lui Ștefan Ionescu, „se înscrie, în raport cu marile personalități ale politicii vremii, ca o figură minoră. Însă..., prin ingeniozitatea activității lui politice și prin puterea banului, s-a bucurat de prețuirea și încrederea unor mari oameni politici și conducători militari care au determinat mersul istoriei..., (provocând) evenimente, dintre care, unele, au atras consecinţe istorice. Şi astfel, şi numele lui s-a înscris pe scena istoriei, dar mai ales în culisele ei...” Manuc Bey „nu era însă un om de convingeri politice sau adeptul unei ideologii. El nu avea idei politice, el avea interese pe care şi le realiza cu ajutorul politicii... a fost omul de încredere al turcilor câtă vreme aceştia au fost tari; a devenit omul de încredere al ruşilor când a ajuns la convingerea că aceştia vor câştiga războiul; a fost generos cu Divanul muntean pentru a-i câștiga bunăvoința ca să-l primească în țară să-și facă în voie afacerile”.

Locuind în București, confirmă loialitatea sa țarului și recunoaște (în scrisoarea din 24.11.1810) că: „eu, care mă adăpostesc acum sub ocrotirea atotîngrijitorului împărat al Rusiei şi ştiu foarte bine că ţările Moldova şi Ţara Românească vor rămâne de-a pururi ca o parte din puternicul său imperiu, doresc să locuiesc aici, în casa şi pe proprietatea mea, pentru întreaga viaţă, aştept de la milostivirea împăratului binefăcător, ca să mă lase aici, în săracul meu domiciliu, unde zi şi noapte ne rugăm, eu şi familia mea, pentru fericirea vieţii sale şi pentru norocul oştilor sale de neînvins.”

Iar dintr-un izvor narativ important, bazat pe documentele din arhiva familiei lui Manuc Mirzaianț, care este biografia acestuia, scrisă de armeanul Mser Mserian după aproape un sfert de veac de la moartea lui Manuc și publicată abia recent în limba română (tradusă din limba armeană de H. Dj. Siruni), desprindem că: „exista o veche și intimă prietenie între Manuc Bey și Galib Efendi, zilnic, cât timp a stat acesta în București, îl vizita sau el pe Manuc Bey, sau Manuc Bey mergea la dânsul. Îndeosebi Galib Efendi, văzând încrederea desăvârșită a lui Kutuzov față de Manuc Bey, spera încheierea unei păci în favoarea ambelor părți, prin mijlocirea lui Manuc Bey. Așa s-a și făcut. Deoarece Kutuzov știa situația precară a Imperiului rus și dorea să încheie el negocierile de pace înainte de a pleca, era dispus să accepte vechile hotare între cele două imperii, adică râul Nistru, și despre aceasta îl înștiințase și pe Manuc Bey. În ce privește pe Galib Efendi, care știa situația tulbure de atunci din Constantinopol și neputința guvernului turc de a mai aduna oștiri pentru a reorganiza o nouă armată în locul celei zdrobite de Kutuzov, el divulgase lui Manuc Bey intenția sa de a consimți la întinderea hotarelor Rusiei până la râul Siret.” Despre oportunitatea acestui hotar pentru Imperiul Rus remarcase și ministrul de război M.B. Barklay de Tolly care i-a scris lui Alexandru I la începutul anului 1812 că: „Dacă această pace ne va oferi granița Siretului, aceasta va fi mai avantajoasă pentru noi, decât dacă chiar am intra în posesia Țării Românești, deoarece această achiziție ne va extinde prea mult forțele militare și va oferi întotdeauna pretexte Austriei și Turciei, două puteri care în circumstanțele actuale ar trebui să fie strâns legate de Rusia”.

În viziunea biografului lui Manuc Bey, acesta „știind astfel ultimele țeluri ale ambelor părți și nedorind să facă privațiuni niciuneia dintre ele, s-a gândit să aranjeze o astfel de pace care să fie acceptată de ambele guverne, fără a respinge condițiile consimțite de delegații respectivi. Și pentru aceasta el a găsit logic ca râul Prut să fie desemnat ca hotar, fiind între Siret și Nistru și, deoarece această soluție era favorabilă și rușilor și turcilor, a fost ușor să împace cele două părți, promițând mai întâi generalului Kutuzov că va stărui să convingă pe turci la o soluție mai bună decât se gândea el, asigurând Rusiei încă o parte până la Prut, pe de altă parte, asigurând pe turci că vor ceda Rusiei mai puțin decât erau ei și că va încerca să convingă pe comandantul rus, pentru un hotar pe Prut. Ambele părți au rămas mulțumite primind mai mult decât doreau. Astfel, pacea s-a încheiat în întregime pe 6 iulie 1812. (...) Nu este de tăgăduit că dacă s-a încheiat pacea, aceasta o datoresc, ambele țări, lui Manuc Bey.”

Aprecierea rolului acestui personaj important al negocierilor secrete ruso-otomane poate fi completată și cu documentele diplomatice din arhivele rusești și din colecțiile de documente politico-militare editate la Moscova. Consemnăm că, Manuc Bey a fost în același timp și unul dintre colaboratorii devotați ai principelui Constantin Ypsilanti, care trecând deschis de partea rușilor în toamna anului 1806 a obținut, pentru o scurtă perioadă, domnia asupra ambelor Principate Române (în situația unei ocupații militare țariste). Într-un document scris din Pera în timpul reținerii sale în Turcia, la 20 aprilie 1807, consulul rus Luca Kiriko confirma că Manuc Bey era „un confident al consulatului imperial de la București și mai ales în vremurile tulburi pe timpul lui Mustafa Bayraktar și Pazvantoglu”.

Ministrul rus de externe transmitea, la 4 (16) februarie 1812, lui Kutuzov doleanțele expuse de împăratul Alexandru I ca Manuc Bey să fie antrenat de unul singur în negocierile secrete cu Galib Efendi, „omițându-i pe toți grecii”, chiar și „pe persoana cunoscută” (în asemenea mod era cifrat D. Moruzi), deși, până la urmă, decizia finală era lăsată la discreția comandantului suprem al Armatei ruse de la Dunăre. Din scrisoarea lui M. I. Kutuzov, de la 24 aprilie 1811, către N. P. Rumeanţev privind permisiunea sosirii unui oficial turc pentru o întâlnire cu prizonierul Pehlivan-Pașa reiese că aceasta trebuia să aibă loc doar cu scopul clar definit pentru Manuc Bey pentru a iscodi „din conversațiile sale cu el..., ca să extragă cel puțin câteva informații despre dislocația forțelor Porții și motivele exacte ale schimbărilor care au urmat în tabăra turcească.”

Manuc Bey fiind mediatorul între cele două delegații în timpul negocierilor a livrat cele mai operative informații despre evoluția planurilor otomane. Atestăm că, la mijlocul lunii ianuarie 1812, la întâlnirea sa cu Galib Efendi, primul reprezentant turc i-a făcut o propunere de a stabili frontiera de-a lungul râului Prut. La acea dată I.P. Fonton (prim dragoman al Ambasadei Rusiei la Poartă), prin intermediul lui Manuc Bey, a răspuns că consideră inacceptabilă această propunere.

În scrisoarea lui M. I. Kutuzov, din 20 februarie 1812, către N. P. Rumeanţev se menționează expres despre misiunea lui Manuc Bey care urma să negocieze cu Galib Efendi în privința necesității semnării grabnice a unei păci cu Rusia: „Ghidat de misiva secretă a excelenței voastre din data de 4 a acestei luni, l-am instruit pe Manuc Bey să-l vadă pe kehaia-bei Galib Efendi, să-i comunice sub forma unui mesaj confidențial, explicațiile prezentate în acest scop al beneficiului, pe care Poarta ar trebui să-l dobândească pentru sine de la o grabnică încheiere a păcii și să intre în discuții cu el pe subiectul situației politice a acestei puteri și a pericolelor care o amenință, prezentând toate acele argumente care se conțin în scrisoarea amintită expediată Dvs. Aceasta este o misiune secretă încredințată lui Manuc Bey prin intermediul consilierului de stat Fonton.”

Șeful delegației otomane, Galib Efendi Mehmed Said, care nu uitase negocierile dintre Rusia și Franța din 1807, nefaste pentru otomani, a fost și mai impresionat de memorandumul lui Manuc Bey, care i-a descris la 24 februarie 1812 că, în cazul unui război între Rusia și Franța, Austria se va alătura acesteia din urmă și-și va cere remunerația datorată din contul posesiunilor turcești. Considerațiile pe care M. I. Kutuzov le-a indicat să fie transmise de către Manuc Bey primului plenipotențiar turc au fost următoarele: „Din știrile de la Viena reiese clar că războiul dintre Rusia și Franța va începe foarte curând, că Austria a încheiat o alianță cu Franța și ei vor acționa împreună. Dacă presupunem că austriecii vor începe operațiuni militare împotriva rușilor din partea Țării Românești și poate a Moldovei, dacă și francezii se vor alătura lor, atunci, fără îndoială, rușii se vor apăra și se vor retrage în granițele lor pentru a nu fi înconjurați și tăiați de Rusia. Este posibil să presupunem că austriecii și francezii, care ocupând aceste regiuni după îndepărtarea rușilor de acolo, le vor retroceda imediat Porții? Desigur, împăratul Napoleon, invitând Austria la alianță, i-a promis o recompensă (...), iar remunerația promisă Austriei ar trebui să crească semnificativ. De unde le va obține? Evident din Turcia. (...) Indiferent de soarta care se va întâmpla Moldovei, dacă Napoleon va reuși să-și îndeplinească planurile, Țara Românească, despre care sunt cunoscute pretențiile de demult ale Austriei, în niciun caz nu va fi returnată de către aceasta Porții. (...) Ce va face Poarta în această situație? Va începe un război cu Austria și Franța, în timp ce încă nu a făcut pace cu Rusia? Dar nu este în stare să facă război cu cele trei puteri. Își va amâna decizia cu privire la concesii până la reconcilierea definitivă a tuturor puterilor sau până la încheierea păcii sale cu rușii? Dar această întârziere va agrava inevitabil situația Porții. Sau va fi de acord cu toate cedările? Și atunci, după ce ai venit să faci pace cu rușii, va trebui să negociezi involuntar cu austriecii.”

Ministrul de externe N.P. Rumeanţev menționase expres că Alexandru I acordase o atenție deosebită scrisorii lui M.I. Kutuzov către ministrul de război (din 1 februarie 1812) și-i ordonase lui Kutuzov să-l convingă pe Ahmed Pașa, „că nu vom împiedica deloc dorințele sale ambițioase, indiferent cât de departe ar ajunge ”, dacă, după ce se va semna pacea în condițiile cerute de Rusia, „el va obține ratificarea sultanului, fie că intrând cu armata în capitală, urmând exemplul lui Mustafa Bayraktar, fie că va folosi orice alte mijloace pentru atingerea acestui obiectiv.” În concluzia acestei corespondențe secrete, N. P. Rumeanţev i-a cerut lui M. I. Kutuzov să-i informeze pe plenipotențiarii turci că ambasadorul austriac la Constantinopol, baronul I. L. Stürmer, a fost decorat cu un ordin de către guvernul său și, în același timp, a primit de la Napoleon 10 mii de „luidori” drept recompensă pentru eforturile sale de a împiedica încheierea păcii între Rusia și Turcia.

Astfel, fără a tăgădui influența fanarioților greci din familia Moruzi sau a armeanului Manuc Bey asupra procesului negocierilor ruso turce, bunele oficii ale cărora ruşii erau gata să le primească încă la începutul anului 1811, în schimbul posturilor înalte, decoraţiilor şi moşiilor, totuşi, factorii decisivi ce au determinat semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti au fost cei de natură geopolitică. Ministrul de război al Rusiei M.B. Barklay de Tolly avea să-i scrie lui Alexandru I, la începutul anului 1812, că: „Pacea cu Turcia este cu siguranță singurul mod de a evita războiul cu Franța, deoarece văzându-ne eliberați pe flancul nostru stâng și pierzându-și influența asupra Turciei, Napoleon nu va dori să se expună riscului în fața forței poporului rus și să înainteze contra tuturor forțelor și resurselor, atât de înțelept desfășurate de maiestatea voastră de-a lungul granițelor noastre. (...) Prin urmare, pacea cu Turcia este primul pas pe care trebuie să-l facem pentru a asigura succesul într-un război împotriva Franței.”

În urma unui set întreg de premise geopolitice, printre care este și problema malonestității diplomației ruse (care a exploatat din plin factorul fanariot și cel al diplomației secrete), negocierile s-au finalizat cu încheierea, la 16 (28) mai 1812 (în incinta Hanului lui Manuc din Bucureşti), a Tratatului de pace ruso-turc.

În timpul Războiului ruso-turc din 1806-1812 și până în 1817, anul morții sale, Manuc Bey a desfășurat, după cum au observat istoricii, o activitate multilaterală, secretă și complicată de diplomație, afaceri comerciale și politică, care îngreunează identificarea loialităților și ambițiilor sale. Paul Ștefănescu, abordând sumar evoluția extraordinară a destinului acestui veritabil negociator secret, consideră că el a îndeplinit „în domeniul spionajului, funcția de agent dublu, servindu-i deopotrivă pe turci și pe ruși”. Iar unii autori, reieșind din evocările contemporanilor, spuneau că a fost triplu agent pentru Rusia, Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic. Cât privește rolul său de „diplomat trădător” , despre care se afirmă că l-ar fi avut în cadrul negocierilor ruso-otomane, trebuie de știut că deciziile finale, oricum, au fost luate de sultanul Imperiului Otoman, care putea eventual și să refuze ratificarea Tratatului de pace. S-a afirmat chiar că: „Activitatea lui Manuc Bey rămâne până în prezent un secret în spatele a 7 sigilii. Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei și Ministerul Afacerilor Externe al Turciei ascund încă adevărata semnificație și rolul lui Manuc Bey Mirzaian în geopolitica din acea vreme. Dezvăluirea rolului său în relațiile ruso-turce până acum reprezintă un pericol pentru politica regională” .

Faptul că a fost, cel puțin, un agent de influență este confirmat de un șir de documente diplomatice, păstrate în arhivele din România și Rusia și consultate de noi pe parcursul anilor. După Pacea de la București, Manuc Bey primise, de facto, statutul de rezident al serviciului informațional rus în Balcani, corespondând cu ambasada din Constantinopol prin intermediul scrisorilor cifrate (inclusiv în limba armeană). El utiliza coduri speciale, știute numai de cei mai apropiați colaboratori ai săi, precum și Vocabularele convenționale pentru corespondența sa cu Principatele Române sau cu demnitarii ruși (de exemplu: Craiova desemna Viena; Ploiești – Franța; Dragomirești – Basarabia; Odesa – Rusciuk; Kretzulescu – Sultanul Mahmud...) .

Astfel, Manuc Bey și-a jucat activ rolul său de intermediar în cadrul negocierilor secrete de pace între autoritățile ruse şi cele otomane, fiind un agent util al Rusiei, care-și promova interesele geopolitice utilizând și traficul de influență. Reamintim că, pentru serviciile acordate coroanei ruse și la cererile sale repetate din anii 1805-1806 – chiar înaintea declanșării războiului cu turcii i se eliberase, la 22 mai 1806, pașaportul de supus al Imperiului Rus. Iar din acest punct de vedere era și „firesc” pentru un nou parvenit cetățean al Rusiei, care conta pe sprijinul ei politic și susținerea materială, să colaboreze prin toate mijloacele cu statul protector, inclusiv prin cele ale serviciilor de inteligență ale epocii. Din multitudinea activităților sale politice și economice, mai mult sau mai puțin edificatoare, pentru noi el a rămas, până la urmă, omul care a zidit celebrul han din București, ce-i poartă și astăzi numele – acolo unde s-a semnat Pacea de la 1812 și al cărei protagonist secret (din culise) a fost la anumite etape ale negocierilor diplomatice.

La 18 octombrie 1812 Manuc Bey pleacă, împreună cu Galib Efendi, din București, fiind invitat de aianul (guvernatorul) Rusciukului. Iar deja în decembrie se întoarce în capitala Țării Românești, unde a fost avertizat de pericolul care-i paște viața, fapt ce-l face să se refugieze, în aprilie 1813, la Sibiu. În iunie 1813 familia lui Manuc Bey se reunește la Brașov. După refugiul său din Transilvania merge la Viena, unde, la 3 octombrie 1814, are loc audiența sa cu împăratul Alexandru I, care-i atribuie titlul de consilier de stat titular („действительный статский советник”) .

În aprilie 1815 ministrul de externe rus informase administrația de la Chișinău că Alexandru I i-a permis lui Manuc Bey – „cunoscut prin loialitatea sa Rusiei”, să se stabilească cu traiul în Basarabia. El se instalează cu familia la moșia sa din satul Hâncești, unde peste puțin timp moare subit, la 20 iunie 1817. Legendarul fruntaș armean a fost înmormântat în pridvorul bisericii armenești din centrul vechi al Chișinăului.

(Este publicat integral, cu Note, în revista „Limba Română” din Chișinău. Mai 2020, nr.2-3)

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3865  

Prutule

Prutule – a Ţării punte,

Curgi agale de la munte.

Eşti al Dunării mic frate,

Dar, ne tai pe viu, deoparte,

Dureros, în jumătate –

Ducând lacrima furată

Pân-la marea cea sărată...

Râule, curgând la vale,

Cunoscut-ai multă jale –

Două veacuri de dezbin,

Lupte, foamete şi chin –

Al Moldovei greu destin...

Râu-pârâu, n-ai mal abrupt,

Însă, glia, tu, ne-ai rupt,

Iar străinii s-au înfrupt.

Mâini vrăjmaşe te-au hoţit –

Pe români i-au despărţit...

Neamul nostru răzleţit,

Împuşcat, dezmoştenit –

Pare că a „amorţit”,

Purtând dorul ne-mplinit –

La un ceas mai fericit...

De la patruzeci încoace

Sânge apă nu se face,

În nămol nu se preface –

Aşteptând Prutul să „sace”

Basarabia nu tace!

Pyretus, cu apa ta

Poate vei împreuna

Ceea ce a fost cândva?

Mal cu mal vei închega –

Ţara vei unifica!

Apă neagră – mal ghimpat

Ai ajuns hotar de stat,

Din bunici tot blestemat.

Poate vei aduce mâine

O speranţă la mai bine?

Nu uita, pe malul tâu

Un popor suspină greu...

(M.V., 9 septembrie 2013)

Literatura şi Arta, 12 septembrie 2013, p. 5.

CENACLUL „LEGĂMÂNT” AL ASOCIAŢIEI MOLDO-ELENE „ORFEU” DIN ATENA A OMAGIAT 95 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

În zilele de 30-31 martie 2013 membrii Asociaţiei Moldo-Elene „ORFEU” din Atena au omagiat împlinirea a 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România prin două acţiuni deosebite, de o mare încărcătură sufletească. La 30 martie a avut loc Şedinţa omagială a Cenaclului „Legământ” (organizat şi condus de mai mulţi ani de doamna Larisa Bîlhac)  închinată Zilei Unirii de la 27 Martie 1918, la care invitaţi de onoare au fost membrii Asociaţiei Româno-Elene „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Aspropyrgos – Attiki (Preşedinte - doamna Mariana Kondourarou) iar pe 31 martie, membrii celor două asociaţii au fost într-un pelerinaj la mănăstirea Aghia Lavra, locul unde, la data de 25 Martie 1821, s-a oficiat Sfânta Liturghie, care a pus începutul pe teritoriul Greciei a Revoluţiei de Eliberare de sub jugul Imperiului Otoman şi unde revoluţionarii greci au primit binecuvântarea pentru a pleca la luptă.

Şedinţa Cenaclului „Legământ” a fost o şedinţă marcantă atât pentru Asociaţia „ORFEU”, cât şi pentru Cenaclul „Legământ”, deoarece cele trei subiecte abordate („Unirea de la 27 Martie 1918”, „Eminescu şi Basarabia” şi „Grigore Vieru şi idealul Unirii”) constituie chintesenţa idealului istoric, ce a stat la baza înfiinţării şi activităţii asociaţiei. Reunirea românilor a fost de la începutul activităţii asociaţiei, în 1999, dorinţa cea mai mare a membrilor ei; Mihai Eminescu fiind simbolul conştiinţei naţionale şi a unităţii culturale a tuturor românilor, iar Grigore Vieru – simbolul poetului care a luptat cu toată fiinţa sa, până la sfârşitul vieţii, pentru idealul reunirii Basarabiei cu Ţara-Mamă. Mai mult decât atât, cenaclul poartă numele poeziei „Legământ”, pe care Grigore Vieru a închinat-o lui Mihai Eminescu, geniul al cărui creaţie i-a stat drept „căpătâi”.

În debutul şedinţei cenaclului, dl Mihai Slusarenco (absolvent al Facultăţii de Istorie a USM) a făcut o prezentare a evenimentelor care au condus la înfăptuirea Unirii de la 27 Martie 1918: conjunctura internă şi externă, situaţia generală şi starea de spirit a basarabenilor înainte de unire, etc. A fost dată citirii Declaraţia Unirii şi s-a amintit numele celor mai de seamă fruntaşi români din Sfatul Ţării: Ion Inculeţ, Ion Buzdugan, Pantelimon Halipa, Constantin Stere, Dan Ciugureanu, Ştefan Ciobanu, Ion Pelivan, etc. În continuare, raportorul a subliniat însemnătatea Actului Unirii din perspectiva istoriei sec. XX şi importanţa demascării falsificării istoriei în privinţa subiectului unirii, care s-a produs atât în perioada Uniunii Sovietice cât şi în prezent, prin menţinerea „teoriei moldovenismului”. În final, domnul Slusarenco a făcut referire la recentele exemple de strânsă colaborare la nivel înalt, desfăşurate de conducerea celor două state (întâlnirile parlamentarilor din R. Moldova şi România la Chişinău şi Bucureşti, Conferinţele ştiinţifice ale savanţilor din dreapta şi stânga Prutului, inclusiv cea mai recentă sesiune, organizată în sala unde a fost proclamată Unirea, cea din Chişinău de pe str. Al. Mateevici 111, etc.) şi a încheiat cu afirmaţia domnului senator Viorel Badea: „Problema Basarabiei, dintr-o problemă de politică externă trebuie să devină o problemă de politică internă a României”.

Un moment emoţionant l-a constituit intonarea de către toţi participanţii a cântecelor „Treceţi batalioane române Carpaţii” şi „Hai să-ntindem hora mare”, melodii istorice, proprii epocii Marii Uniri din 1918 şi de recitarea de către Iana Malciuc a poeziei lui Mihai Eminescu „Doină”.

Preşedintele Asociaţiei „ORFEU”, domnul Dumitru Gurău a prezentat câteva fragmente din opera politică a lui Mihai Eminescu referitoare la Basarabia - ţinutul românesc atât de crunt încercat. A reliefat ideile-forţă cuprinse în opera poetului: caracterul pur românesc al Basarabiei, dreptul inalienabil al populaţiei autohtone de a se autodetermina teritorial, cultural, lingvistic, etc. De asemenea a exemplificat pe hartă teritorul Basarabiei din vremea lui M. Eminescu, subliniind faptul că între anii 1856-1878 Sudul Basarabiei a fost parte componentă a României.

În continuare Thodoris Koemtzis (în vârstă de 10 ani) de la Cursurile de Limbă Română ale Asociaţiei „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Aspropyrgos a interpretat două piese muzicale la vioară. A fost continuu aplaudat şi felicitat de către toţi cei prezenţi.

Trecerea de la creaţia lui Mihai Eminescu la cea a lui Grigore Vieru a fost prezentată de doamna Luminiţa Kotsopoulou, care a remarcat faptul că în Basarabia, Mihai Eminescu a constituit pentru întreaga generaţie a scriitorilor şi poeţilor şaizecişti un model de poet-patriot, cu o înaltă conştiinţă naţională, cu o impecabilă morală, un poet apărător al identităţii şi valorilor naţiunii române. Eminescu a fost „salvatorul românilor din Est” ( Mihai Cimpoi) prin spiritul său puternic de a cărui valoare au fost pătrunşi adevăraţii oameni de cultură ai Basarabiei. Acest spirit eminescian l-a marcat definitiv pe Grigore Vieru, poetul care s-a situat în avangarda luptei pentru identitate naţională, pentru limba română, pentru alfabet cu grafie latină, pentru tricolor, stemă şi imn naţional, pentru adevăr istoric. La rândul său, Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet: a fost modelul unei întregi generaţii de scriitori români din Basarabia. „Dacă visul unora este să ajungă în cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul” spunea Grigore Vieru şi întreaga sa viaţă a oglindit trăirea concludentă a acestui ideal. În continuare, doamna Ala Adam a interpretat impresioanta melodie „Cântec pentru Unire”. Din creaţia lui Grigore Vieru au recitat doamna Carmen Irimia – poezia „Glontele internaţionalist”, doamna Irina Nacu – poezia „În limba ta”, doamna Geta Pavăl – poezia „De-ai merge tu, Prutule”, doamna  Eugenia Dumitraş – poezia „Candela”, doamna Luminiţa Kotsopoulou – poezia „Legământ”. Seara s-a încheiat în acordurile cântecelor scrise şi interpretate de regretaţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici şi celor pe versurile lui Grigore Vieru, precum şi a cântecelor patriotice, intonate de membrii nou-înfiinţatului grup artistic „Mărţişor” al Asociaţiei „ORFEU” (format din Veaceslav Schimbov, Petru Enacache şi Mihai Slusarenco).

Subiectele discutate, organizarea cenaclului, emoţia, entuziasmul, şi implicarea totală a celor prezenţi au fost o exemplificare vie – fie şi „la scară foarte mică” a unirii românilor de pe ambele maluri ale Prutului, care s-a petrecut în inima Greciei, în cadrul restrâns al unui eveniment cultural.

În ziua următoare cele două asociaţii au vizitat Mănăstirea Sf. Lavra, al cărui nume se leagă de cel mai important eveniment din istoria modernă a Greciei – Revoluţia de la 1821, eveniment care înfrăţeşte popoarele român şi grec prin faptul că a fost pregătit pe meleagurile noastre de către fruntaşii eterişti şi sprijinit de poporul nostru cu mult timp înainte de izbucnirea răscoalei în Grecia. De asemenea, a fost vizitată cea mai veche mănăstire din Grecia (362 d.H.), Mănăstirea Megalou Spileou (Mănăstirea Marii Peşteri), unde se păstrează Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni a Sfântului Luca. La întoarcerea în oraşul Kalavrita a fost vizitat „Locul Sacrificiului” - Complexul comemorativ închinat victimelor naziştilor, aflat exact pe locul unde la 13 decembrie 1943 au fost ucişi toţi tinerii în vârstă de peste 14 ani şi toţi bărbaţii oraşului.

Pe parcursul cele două zile participanţii ambelor activităţi au purtat pe piept ecusoane cu simbolul celor două ţări despărţite de sârma ghimpată a hotarului politic. În pieptul lor, însă, inima le-a bătut în acelaşi ritm, cu aceeaşi emoţie şi cu bucuria întâlnirii frăţeşti întru împărtăşirea idealului comun: Unirea, care acum 95 de ani a fost posibilă.

Asociaţia Moldo-Elenă „Orfeu” din Atena.

1812 - sub impactul factorului fanariot

Alexandru Moruzi

200 de ani sau 73 050 de zile se împlinesc la 29 mai 2012 de la acea fatidică dată de 16 mai (28) 1812 când s-a pecetluit Tratatul de pace de la Bucureşti. Această tristă aniversare semnifică două secole de la apariţia Problemei Basarabene, cea mai prelungită şi dureroasă chestiune etnoteritorială a românilor. De la 1812 încoace în spaţiul dintre Prut şi Nistru avem o perpetuă dominaţie rusească de aproape două secole asupra unui teritoriu înstrăinat prin forţă militară şi negocieri diplomatice în cadrul disputei sinuoasei Probleme orientale.

Trăsăturile principale ale războiului ruso-turc din 1806-1812, care а adus mari prejudicii şi lipsuri populaţiei autohtone, au fost nu atât operaţiile militare, cât mai ales contactele diplomatice.  Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi otomani, în care au fost implicaţi nemijlocit şi grecii fanarioţi, s-au soldat, în final, cu semnarea tratatului de pace. Soarta poporului şi Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg şi la Istanbul, a fost hotărâtă, în mare măsură, la masa negocierilor ruso-otomane ce avuseseră loc la etapa lor finală (1811-1812) la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-se drepturile moldovenilor şi obligaţiile atât din partea puterii „suzerane” (Poarta Otomană), cât şi din partea celei „ocrotitoare” (Rusia).

Practicarea pe larg, în timpul acestui război ruso-turc, а diplomaţiei secrete а dat rezultatul scontat, deoarece românii din Principate şi întreaga Europă au fost puşi în faţa faptului împlinit, neştiind mult timp detaliile şi rezultatele acestui tratat spoliator, chiar nici după semnarea lui. Pe lângă factorii de о importanţă majoră ce au avut un impact nemijlocit asupra negocierilor ruso-otomane, şi anume, interesele geopolitice ale părţilor beligerante, au existat şi factori subiectivi, de ordin intern, care au grăbit sau influenţat (fie direct, fie indirect) negocierea păcii. Martorii oculari (Аl. Langeron, P.V. Ciceagov ş.а.) se refereau la atmosfera de intrigă, indeciziune şi trădare ce а dominat negocierile de la Slobozia, Giurgiu, Iaşi şi apoi Bucureşti. În viziunea lui Alexandre Langeron, autorii Păcii de la Bucureşti n-au fost diplomaţii împuterniciţi de Alexandru I şi Mahmud II, ci fanarioţii care au găsit formula potrivită а unor cesiuni teritoriale limitate, ca să-şi poată păstra, în continuare, drept fiefuri de exploatare Ţara Românească şi Moldova. În legătură cu acest aspect, e necesar de menţionat că, practic, mai toţi domnitorii fanarioţi erau agenţi diplomatici ai Porţii Otomane şi, în acest sens, se poate spune că toate tratativele de pace ale turcilor, duse în timpul războaielor - începând cu cele de la Carlowitz (1699) şi sfârşind cu tratatul de la Bucureşti (1812) -, poartă amprenta factorului fanariot.

Cât priveşte cazul fraţilor Moruzi, despre care s-a scris mult (dar încă nu s-au adus ultimele argumente), el nu poate fi apreciat în mod simplist şi univoc în ceea ce priveşte „frauda” lor. Cert e că familia Моruzi, spre deosebire de familia Ypsilanti (care-şi pierduse definitiv, odată cu începutul războiului din 1806-1812, creditul de încredere la Poarta Otomană), continua să se menţină în sfera politicii mari, atât la Constantinopol, cât şi în culisele negocierilor diplomatice la nord de Dunăre.

Acest important episod al războiului, cel al fraudei fanarioţilor Moruzi, a fost abordat în treacăt de mai mulţi autori începând încă din secolul al XIX-lea.  M.Eminescu, considera că „rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” au „hotărât definitv condiţiunile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru şi Prut”. 

După cum a demonstrat încă N.Iorga, urmat şi de Gheorghe Bezviconi: „Multe fabule s-au născocit în cursul veacului asupra Moruzeştilor; sunt chiar „dovezi” incontestabile, dar pacea de la Bucureşti arată egoismul şi nestatornicia lui Napoleon, nu însă trădarea Moruzeştilor, care, ca şi basmele despre scrisori ascunse, s-a creat de duşmanii lor din Fanar”.

Concluziile care au rezultat în urma cercetărilor noastre sunt completate de către istoricul Armand Goşu, care consideră că: „Da, Dimitrie Moruzi a trădat Poarta al cărei mare dragoman era” – deoarece, oferind ruşilor informaţii, el şi-a urmărit „cu sânge rece propriul interes”.  „Dar nu Moruzeştii au fost piedica principală în calea aderării Turciei la alianţa antirusească din 1812..., cauzele acestea fiind mult mai profunde, nici pentru anexarea Basarabiei de către Rusia nu se poate afirma că Moruzeştii ar fi vinovaţi”.

Scopul suprem al familiei Moruzi a fost menţinerea în aria privilegiilor oferite fanarioţilor de către Poarta Otomană şi apoi dobândirea mult râvnitului tron al Principatelor, care conferea un inegalabil statut de influenţă atât economică, cât şi politică.

Treapta premergătoare unei domnii pentru fanarioţi consta, de regulă, în deţinerea funcţiei de mare dragoman al Porţii. Fiind investit în această postură, Dimitrie Moruzi se bucura de încrederea otomanilor, care l-au desemnat negociator din partea Sublimei Porţi. Este de netăgăduit că el a fost un important informator secret al ruşilor (divulgându-le instrucţiunile pe care le primeau plenipotenţiarii turci şi atitudinea sultanului vizavi de pretenţiile teritoriale ale Curţii Imperiale), fiind stimulat cu promisiuni şi recompense materiale, iar urmaşii familiei Moruzi au fost răsplătiţi de către autocraţia ţaristă pentru serviciile prestate de către dânsul. Să nu uităm că, D.Moruzi – unul din cei mai activi plenipotenţiari ai păcii din 1812 – a activat simultan şi în vederea convingerii ruşilor (contactând în mod deosebit cu Italinski şi Kutuzov) în ceea ce priveşte micşorarea pretenţiilor cerinţelor teritoriale faţă de otomani (pe contul teritoriului naţional al românilor), deoarece spera să obţină, la fel ca şi fratele său Alexandru, scaunul domnesc al Principatele Române sau cel puţin al Moldovei amputate.

Indubitabil reiese faptul că D. Moruzi a trădat în cele din urmă Poarta Otomană, dar nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre vinovăţia sa în geneza problemei basarabene, despre răspunderea personală pentru raptul arbitrar din 1812 pe care îl poartă în fond doar părţile beligerante: Imperiile otoman şi ţarist. Fie şi în postura de mare dragoman, Dimitrie nu apare drept un factor de decizie, întrucât el nu era şeful delegaţiei otomane (la 1812 în frunte era Galib efendi). Iar abrogarea sau acceptarea unui tratat internaţional nu era în competenţa negociatorilor şi nici a marelui vizir, ci a medjlisului otoman şi sultanului.

Cât despre Panaiot, el este cel care a activat chiar din „inima” Imperiului Otoman, având un rol secundar, dar destul de semnificativ în derularea procesului de negocieri de la Giurgiu (1811) şi de la Bucureşti  şi, mai ales, în schimbul de informaţii care au însoţit acele Congrese. Panaiot Moruzi a fost decapitat la Constantinopol, la 6 noiembrie 1812, a doua zi după sosirea capului fratelui său dragomanului Dumitrache.

O dovadă în plus, documentată, a colaborării secrete a fanarioţilor Moruzi cu diplomaţia rusă se prezintă şi confirmarea confidenţială a participantului nemijlocit al evenimentelor din acea perioadă – A.Italinski, care remarca la 1815, că „cei doi fraţi Moruzi în timpul ultimilor negocieri cu Poarta Otomană au contribuit suficient pentru sfârşitul favorabil acelor tratative – devenind jertfă râvnei lor... Cel de al treilea frate, rămas în viaţă, principele Alexandru Moruzi, de asemenea, pentru fidelitatea şi sârguinţa sa primise de nenumărate ori de la Alexandru I asigurări de susţinere şi protecţie...”

În scopul determinării esenţei rolului diplomatic al Moruzeştilor în contextul problemei basarabene, care, subliniem, rezidă (ca dintr-o „matreoşcă”) din cea orientală, şi al evidenţierii contribuţiei factorului fanariot în activitatea politico-militară europeană, în ansamblu, şi în diplomaţia balcanică de la începutul secolului al XIX-lea, în special, consemnăm că „urechile” uneltirilor familiei Moruzi se observă într-un şir de documente diplomatice, aceştia fiind informatori secreţi ai ruşilor.

Un set întreg de premise politice, diplomatice, economice şi militare, la care se adaugă şi impactul marilor puteri europene (Franţa, Маrеа Britanie, Austria – cointeresate nemijlocit), fără а neglija şi rolul fanarioţilor interesaţi, au influenţat şi determinat rezultatul cunoscut. Tactica diplomaţiei otomane de а tergiversa tratativele şi de а exploata la maximum înrăutăţirea raporturilor franco-ruse (în ajunul invaziei lui Napoleon din iunie 1812), promovându-şi propriile interese, precum şi tactica diplomaţiei ruse de а cuceri şi menţine un teritoriu cât mai mare, eliberându-şi, totodată, cât mai repede armata (circa 43 mii de oameni) imobilizată la Dunăre, au avut drept rezultat acceptarea, în fond, а unui compromis, exprimat prin stabilirea noului hotar „pe trupul viu” al Principatului Moldovei, ceea ce însemna scindare, deoarece potenţialul uman şi economic al ţării era, de facto, înjumătăţit…

Astfel, fără a tăgădui influenţa fanarioţilor din familia Moruzi asupra mersului negocierilor ruso-turce, totuşi, factorii decisivi ce au determinat semnarea tratatului de pace de la Bucureşti au fost cei de natură geopolitică. Menţionăm, în concluzie, principalii factori: politica părţilor beligerante, devenită tradiţională în această parte a Europei, determinată de interesele proprii în ajunul conflictului european, precum şi de situaţia internă a ambelor imperii, de rând cu perspicacitatea diplomaţilor şi starea efectivului forţelor armate. Trebuie de luat în consideraţie şi factorul tempus, care evident precipita diplomaţia rusă să încheie pacea până la declanşarea războiului cu Franţa napoleoniană; turcii fiind mai avantajaţi sub acest aspect temporal – încercând să se distanţeze de noua conflagraţie europeană. Un rol important l-a avut şi factorul extern, adică presiunile exercitate din partea terţelor state, cointeresate în soluţionarea diferendului ruso-turc, prelungit de mai bine de cinci ani; Franţa, Marea Britanie, Austria, Suedia jucând uneori un rol decisiv în evoluţia duelului diplomatic din Sud-Estul continentului european.

Credem că acest set de premise – geopolitice (mai ales cele de ordin diplomatic şi militar), conjugate cu starea de spirit a unei părţi a otomanilor (partizani ai păcii), sub impactul factorului fanariot – au precipitat şi determinat semnarea Tratatului de pace ruso-turc la 16 (28) mai 1812. 

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar

la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

http://www.timpul.md/articol/1812-sub-impactul-factorului-fanariot-33364.html

1812 – Annus horribilis

Hanul lui Manuc din București, sec.XIX

„Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea” – afirma Benjamin Franklin, deşi pot fi, totuşi, războaie drepte şi nedrepte sau păci de lungă sau scurtă durată. Noi am fost şi mai suntem încă, timp de două secole, sub impactul unui război nedrept (1806-1812) şi a unei păci nenorocite – celei de la Bucureşti (1812): când s-a trasat hotarul pe trupul viu al Ţării Moldovei, pe râul Prut. Un hotar, ce ne marchează încă destinul, dintre două imperii, care demult nu mai sunt pe harta politică a Europei... Dar, care „poftind să de (pună – n.n.) sfârşit răsboiului, ce de multă vreme era într-aceste două Împărăţii, şi să întemeieze o pace, prieteşug, şi straşnică unire, au bine voit să încredinţeze aceste bune şi sfinte pricini la sârguinţa şi cugetul acelor cu deplină putere supuşilor lor” – precum se menţionase într-o primă publicare în limba română a nefastului tratat de pace de la Bucureşti, scos de sub tipar la Buda, în 1826. Iar „pentru isprăvirea acestei porunci de bun augur, să discute şi să termine această treabă...” au fost desemnaţi din partea otomanilor: Müftüzade Ibrahim Selim efendi, primul împuternicit, Seyyid Mehmed Said Galib efendi, împuternicitul al doilea (de fapt a îndeplinit funcţia de prim-împuternicit), Abdul-hamid efendi, precum şi Keter efendi, secretarul prim, Nezib efendi, secretarul doi şi Dimitrie Moruzi, primul dragoman. În componenţa delegaţiei ruse au fost desemnaţi fostul ambasador la Istanbul (Constantinopol) A. Italinski, general-maiorul I. Sabaneev, I. Fonton. Activitatea delegaţiei era dirijată de către M. Golenişcev-Kutuzov.

În timpul negocierilor finale ruso-otomane de la Giurgiu (19.X.1811 – 21.XI.1811) şi Bucureşti (31.XII.1811 - 16.V.1812) diplomaţia ţaristă continua să considere că „pretenţiile Rusiei nu sunt în afara bunăvoinţei, deoarece dacă la început s-a cerut hotarul pe Dunăre, ulterior s-a renunţat şi s-a acceptat hotarul pe Siret. Astfel, soarta poporului şi Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg şi Istanbul, s-a pecetluit la masa negocierilor ruso-otomane, în cadrul celor 19 Conferinţe oficiale, ce au avut loc la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-se drepturile românilor şi obligaţiile atât din partea puterii „suzerane” (Turciei), cât şi din partea celei „protectoare” (Rusiei).

Data fatidică poate fi considerată ziua de 5 (17) mai 1812 – duminica, când s-au semnat preliminariile păcii de la Bucureşti, finalizate ulterior.

Considerăm necesar de a explica neconcordanţa dintre datările diferite ale acestui important tratat în documentele otomane şi cele ruseşti (scrise în limba franceză), deoarece în originalul turcesc este indicat că s-a „scris în ziua a şaptesprezecea a lunii djemazi-el-evvel din anul 1227” (adică în ziua de 29 mai 1812 (stil nou).  Fapt, ce denotă şi explică că, probabil, actul final al mult disputatei păci s-a semnat joi seara, la 16 (28) mai, atunci când turcii considerau că a început deja ziua de 17 (29) mai 1812. Deoarece, potrivit calendarului musulman, ziua nu începe la miezul nopţii, ca la creştini, ci la apusul soarelui. 

Totodată, ţinem să remarcăm că aniversarea neagră a celor 200 de ani de la cotropirea Basarabiei de către ruşi se împlineşte exact pe data de 29 mai 2012 (stil nou) şi nu la 16 mai. Reieşind din decalajul calendaristic, vom consemna 300 de ani de la semnarea păcii de la Bucureşti (16 mai 1812 – calendar Iulian) pe data de 30 mai 2112 (calendar Gregorian).

Tratatul de pace ruso-turc, scris în limbile franceză şi turcă (inclusiv articolele secrete, semnate din partea Rusiei de către: A. d’Italinsky, Jean de Sabaneeff, Joseph de Fonton) a fost ratificat de către Alexandru I la 11 (23) iunie 1812 în oraşul Vilno, doar cu o singură zi înaintea forţării râului Niemen de către „Grande Armée” a lui Napoleon Bonaparte.  La 6 iunie 1812 Tratatul de pace a fost adus la Poartă de un ofiţer otoman, trimis special de Galib efendi, însă sultanul refuză, iniţial, să-l ratifice.

Schimbul actelor de ratificare s-a produs la Bucureşti, la 2 (14) iulie 1812. P.V. Ciceagov a asistat personal la schimbul actelor de ratificare (cu excepţia articolelor secrete), scriindu-i din Bucureşti marelui vizir Ahmed paşa că îl felicită cu încheierea acestei „salvatoare afaceri”.

Poarta Otomană a refuzat să ratifice partea secretă a tratatului şi, ca urmare, articolele menţionate n-au obţinut putere juridică . Cele două articole secrete anexate la tratatul de pace ruso-turc (confirmate de către comandantul şef contele Kutuzov (în originalul în l. franceză este scris - Koutousoff) prevedeau dărâmarea de către Rusia a cetăţilor Ismail şi Chilia (art. I) şi delimitau noul hotar în Caucaz (art. II).

Împăratul Alexandru I a primit ratificarea otomană deja în timpul retragerii armatelor ruse de la Smolensk spre Moscova. Anunţând, în vechea capitală a Rusiei, despre semnarea păcii cu otomanii, la 18 iulie (30 august) 1812, Alexandru I a numit-o „dată de Dumnezeu”. 

Guvernul ţarist, fiind presat de pericolul iminent al conflictului militar cu Franţa, de opunerea marilor puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste în sud-estul Europei şi de rezistenţa diplomaţiei otomane, şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi Nistru, în final. Starea de spirit a ruşilor, ce caracterizează atitudinea faţă de rezultatele obţinute în urma păcii de la Bucureşti, a fast redată de generalul A.Langeron, care scria: „Niciodată un război n-a fost mai prost condus şi, totuşi, nu s-a încheiat într-un chip mai fericit şi mai neaşteptat”.  Totodată, semnarea tratatului de pace de la Bucureşti a fost ca o „surpriză neaşteptată” şi extrem de neplăcută pentru diplomaţia franceză, fapt ce l-a făcut pe Napoleon să-i reproşeze ministrului său de externe, Hugues Bernard Maret, că trebuia să-i asigure alianţa suedezilor şi turcilor, dar „nimeni acum nu mai poate face politică...”

De menţionat, totuşi, că aprecierile superlative pentru diplomaţia lui M.I.Kutuzov, caracteristice istoriografiei sovietice,  nu se confirmă cu propria părere a diplomatului şi comandantului de oşti ruse vizavi de semnarea păcii de la Bucureşti. Nereuşind a semna un tratat de alianţă cu Poarta Otomană şi a extinde până la Dunăre sau Siret hotarele Imperiului rus, Kutuzov, în scrisoarea sa de la 4/16 mai 1812 către ţarul Alexandru I, relata: „.. că eu nimic mai bun n-am reuşit să fac se explică prin situaţia treburilor din Europa, dar faptul că n-am scăpat stăruinţă şi diferite metode, Dumnezeu îmi este martor...”  „Conjunctura... n-a permis să insistăm asupra semnării unui tratat de alianţă” – recunoştea acest abil diplomat, după semnarea preliminariilor păcii, în scrisoarea de la 7 mai către ţar.

            Semnificativ este că, chiar în ziua semnării tratatului de pace, la 16 mai 1812, Kutuzov se adresează lui N.Rumeanţev cu o scrisoare specială ca să-i trimită „diferite obiecte preţioase, ce ar putea fi în calitate de cadouri plenipotenţiarilor turci şi celorlalţi slujbaşi, care au participat la congres”, anexând şi o listă concretă cu cele solicitate (inele, ceasuri de aur, blănuri scumpe etc.).  Lista delegaţilor otomani care au încheiat pacea număra la acea dată 17 persoane (în frunte cu Galib efendi).

Amiralul Ciceagov P.V. (care sosise la Bucureşti luni, 6 mai (18 mai - stil nou), fiind numit oficial comandant-şef al Armatei Dunărene, amiral al Flotei Mării Negre şi guvernator al Principatelor, chiar şi după semnarea păcii – a doua zi după consumarea evenimentelor de la Bucureşti (la 17/29 mai 1812) – continua să mai solicite acordul lui Alexandru I pentru ca „partea din Moldova achiziţionată prin tratatul de pace să le fie oferită (otomanilor), ca recompensă a alianţei intime şi sincere pe care o să le-o propun”.

Nici aceste propuneri nu puteau să-i mai încline pe otomani să se ralieze fie taberei anti-franceze, fie celei anti-ruse. Planurile cu privire la o posibilă retrocedare a Basarabiei, sau cele ce vizau o mare diversiune a armatei Dunărene (cu concursul slavilor de sud răsculaţi) în direcţia hotarelor austriece şi a „provinciilor ilirice” s-au dovedit a fi himerice în faţa noului război franco-rus care a periclitat întreaga hartă politică a Europei. În ajunul semnării păcii de la Bucureşti, Sublima Poartă se afla sub o presiune multilaterală atât din partea duşmanului său – Rusia, cât şi din partea aliaţilor – Franţa, Marea Britanie şi, chiar, din partea ţărilor neutre, cum ar fi Suedia, deoarece marile puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul otoman de partea lor în ajunul războiului franco-rus (iunie 1812), conflict ce urma să hotărască destinul continentului european.

Evenimentul din 1812, când teritoriul dintre Prut şi Nistru, cunoscut ulterior drept Basarabia, a fost desprins din sânul Moldovei semnifică, de facto, nulitatea de drept, ad initio, a tratatului ruso-otoman de la Bucureşti. De aici derivă înțelegea corectă a situaţiei Basarabiei în cadrul relaţiilor ruso-române, pe de o parte, a relaţiilor României cu celelalte puteri, pe de altă parte. Diplomaţia română s-a ghidat, pe bună dreptate, de teza lui Nicolae Titulescu, care considera că: „Turcia a cedat Basarabia Rusiei. Prin această concesie, Turcia a violat pur şi simplu contractul său de vasalitate; şi Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional. Ori, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul”.

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar

la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM 

http://www.timpul.md/articol/1812-%E2%80%93-annus-horribilus-33261.html 

Războiul care ne-a înghiţit: 1806-1812

Moldova şi Ţara Românească, fiind antrenate în lupta marilor puteri europene, au devenit, la începutul secolului al XIX-lea, teatru de război şi obiecte ale disputelor diplomatice care s-au soldat cu anexarea la Imperiul Rusiei a unei jumătăţi din teritoriul Principatului Moldovei (ţinuturile dintre Prut şi Nistru).

Declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de Poarta Otomană, chiar dacă şi istoriografia sovietică şi cea rusă a susţinut că anume mazilirea domnilor Ţării Româneşti (C.Ypsilanti) şi Moldovei (Al.Moruzi) în luna august 1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. Acesta a fost, însă, doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806 Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit pe principii anterior destituiţi. Astfel, provocarea ostilităţilor ruso-otomane în toamna anului 1806 a fost determinată nu atât de divergenţele de neînlăturat, la acel moment, dintre Rusia şi Imperiul otoman, cât de derularea nefavorabilă pentru ţarism a confruntării intereselor Rusiei şi Franţei în sud-estul Europei, condiţionată, la rândul său, de expansionismul ţarismului rus şi de modificarea raportului de forţe a marilor puteri pe întreg continentul european.

Niciodată, nici până atunci, nici după, ţarismul n-a fost atât de belicos, ca în anii 1805-1812. În răstimp de numai opt ani, Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 şi 1812 cu Franţa; în 1806-1812 cu Imperiul otoman; în 1806-1813 cu Iranul; în 1807-1812 cu Anglia (care, deşi nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 – cu Suedia; în 1809 – cu Austria, dintre care ultimele cinci războaie le-a purtat concomitent.

Un fapt istoric, mai puţin analizat, este că în răstimpul doar a unui singur deceniu, cuprins între anii 1804-1814, Rusia lui Alexandru I a purtat 10 războaie, adică cu unul mai mult decât Franţa lui Napoleon. Aceste războaie ţineau Rusia într-o încordare financiară permanentă, periclitând, implicit, întreaga economie. Către 1808, deficitul bugetar a atins suma de 126 mln ruble, iar peste un an – deja 157 mln, principala cauză fiind creşterea cheltuielilor pentru înarmare. În 1807, Ministerului Forţelor Terestre i-au fost alocate 43 mln ruble, iar în 1808, pentru armată se alocă 53 mln, în 1809 – 65 mln, 1810 – 92 mln, iar în 1811 – 114 mln ruble.

Pentru a convinge Poarta Otomană să revină la „colaborarea” cu Rusia, ţarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 24 decembrie 1806 (5.01.1807), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forţa armei”.

După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica şi principala cauză, care a determinat decizia din timp planificată a guvernului ţarist, tot aşa şi readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost, şi nici nu putea fi, factorul preponderent, care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce ţineau de supremaţia rusă în zona Balcanilor şi a Strâmtorilor Mării Negre. Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei ţariste în Principate şi realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rusiei.

Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „şocului extraordinar”, încât nici nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acţiune militară îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci, doar „un element necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înţeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”. De remarcat că ocuparea militară a Principatelor corespundea recomandărilor lui A.Czartoryski, care au fost expuse de ex-ministrul externelor în Proiectul manifestului împotriva Porţii, alcătuit la 16 (28) august 1806.

Acest război a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, inclusiv diplomaţia secretă. Este strigător la cer ignorarea acelor nenorociri, greutăţi, pustiiri ale Principatelor, „şi mai ales a Moldaviei” ce pătimise în acest război (M.Kogălniceanu). Conform unor calcule recente, de la 1 ianuarie 1808 şi până la 2 octombrie 1812, când trupele ruse s-au retras din Principate, numai pentru întreţinerea spitalelor militare ruseşti, Moldova а plătit 4.042.890 de lei, iar Ţara Românească – 4.047.226 de lei. În realitate, sumele au fost şi mai mari. Or, ostaşii ruşi se comportau în spitale ca nişte vandali, distrugând totul, cheltuielile de reparaţie fiind suportate iarăşi de băştinaşi. Pe lângă întreţinerea spitalelor, ruşii au impus Principatele şi la alte plăţi, şi mai împovărătoare. În 1807, bunăoară, veniturile vistieriei Moldovei au constituit 1.981.072 de lei, din care s-au cheltuit pentru armata rusă 1.399.758 de lei, adică 70,7 % din total. Din 1805 şi până în 1811, mărimea impozitelor а crescut de două-trei ori, în unele cazuri chiar de patru ori.

Soarta celor două Principate în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 a fost permanent unul din factorii importanţi ai raporturilor internaţionale vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state. Războiul, declanşat în toamna anului 1806, fiind dezastruos pentru Principate, poate fi împărţit în trei perioade:

•          I perioadă – de la trecerea Nistrului în luna noiembrie 1806 a armatei ruse a lui I.Michelson şi până la încheierea armistiţiului de la Slobozia (august 1807). În această perioadă armata rusă, ce număra un efectiv de 33000 oameni, a ocupat fără lupte cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, adică tot teritoriul dintre Nistru şi Dunăre, cu excepţia unor puternice cetăţi de pe Dunăre (Ismail, Brăila ş.a.). C.Ypsilanti venind la 15(27) decembrie 1806, împreună cu trupele ţariste la Bucureşti, a adresat o circulară către ispravnici, vestindu-i că a sosit ca „Domn amândorora Ţărilor Moldova şi Valahia”. Domnul Moldovei Al.Moruzi rămase fidel Porţii şi se retrase peste Dunăre, astfel încât autoritatea lui C.Ypsilanti se răsfrângea asupra ambelor Principate, însă acest principe fanariot nu se bucura de susţinerea boierimii locale şi intrase în conflict cu generalul rus Miloradovici.

•          II-a perioadă – armistiţiul de la Slobozia (august 1807 – primăvara 1809). În perioada nominalizată, reieşind din stipulaţiile Tratatului de la Tilsit (1807), prin medierea diplomaţiei franceze, s-a încheiat la 12(24) august 1807 armistiţiul de la Slobozia, conform cărui armatele părţilor beligerante urmau să fie evacuate din Principate. Alexandru I fiind hotărât să-şi stabilească frontiera imperiului pe linia Dunării nu şi-a retras trupele, iar la 17 februarie 1808 l-a destituit definitiv pe C.Ypsilanti din scaunul Principatelor.

•          III-a perioadă – de la reînceperea ostilităţilor militare, în primăvara anului 1809 şi până la semnarea păcii în luna mai 1812. Pe parcursul acestei perioade pretenţiile teritoriale ale Rusiei, care cerea Dunărea drept hotar, se loveau de rezistenţa diplomatică a otomanilor. Marele vizir i-a ripostat lui M.I.Kutuzov: „Vă dau Prutul, nimic mai mult; Prutul ori războiul”. Kutuzov a reuşit în 1811 să schimbe raportul de forţe în favoare Rusiei, repurtând cu forţe numeric inferioare victoria de la Rusciuk (22 iunie /4iulie 1811), ulterior încercuind trupele otomane în lagărul lor de la Slobozia, de pe malul stâng al Dunării (la 23 noiembrie ele au capitulat).

Cât de prost mergeau treburile în armata ţaristă ne vorbeşte şi faptul că în aceşti şase ani de război s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (cel de-al optulea – P.V.Ciceagov a preluat postul de comandant-şef de la M.I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).

În virtutea ştirbirii continue a statutului suveranităţii sale politice externe, în componenţa Imperiului otoman, Moldova în această situaţie dramatică nu era subiectul, ci obiectul politicii europene. Fiind vasală Porţii otomane, sub regimul turco-fanariot, ea a fost exclusă la acea etapă decisivă din procesul soluţionării diferendului ruso-otoman şi a chestiunilor legate de raporturile internaţionale. Principatele, puse în disputa diplomatică de la Tilsit şi Erfurt (1807-1808) ca piese de schimb, care erau cucerite cu forţa armei în cadrul diferendului militar dintre Imperiul rus şi Imperiul otoman, mai urmau a fi anexate de jure, la masa tratativelor ruso-otomane. „Uşurarea însă şi răsplătirea la încheierea păcii de Bucureşti – după cum scria M.Kogălniceanu – fu luarea a jumătate de Moldova de către acea putere protectriţă, pentru care românii s-au... jertfit în atâtea rânduri”.

Concluzia generală, ce poate fi trasă din experienţa conflictelor ce s-au derulat pe teritoriul ţărilor noastre este că – nu poate veni „binele” cu ajutorul răului şi n-are sorţi de izbândă acel popor care mizează doar pe ajutorul din afară. Eminescu, pe bună dreptate, considera că Deviza noastră trebuie să fie: „a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Ne sperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; ne temându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.”

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar,

cercet. şt. coord. la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

 http://www.timpul.md/articol/razboiul-care-ne-a-inghitit-1806-1812-32516.html