Hanul lui Manuc din București, sec.XIX |
„Nu a fost niciodată
un război bun sau o pace rea” – afirma Benjamin Franklin, deşi pot fi, totuşi,
războaie drepte şi nedrepte sau păci de lungă sau scurtă durată. Noi am fost şi
mai suntem încă, timp de două secole, sub impactul unui război nedrept
(1806-1812) şi a unei păci nenorocite – celei de la Bucureşti (1812): când s-a trasat
hotarul pe trupul viu al Ţării Moldovei, pe râul Prut. Un hotar, ce ne
marchează încă destinul, dintre două imperii, care demult nu mai sunt pe harta
politică a Europei... Dar, care „poftind să de (pună – n.n.) sfârşit
răsboiului, ce de multă vreme era într-aceste două Împărăţii, şi să întemeieze
o pace, prieteşug, şi straşnică unire, au bine voit să încredinţeze aceste bune
şi sfinte pricini la sârguinţa şi cugetul acelor cu deplină putere supuşilor
lor” – precum se menţionase într-o primă publicare în limba română a nefastului
tratat de pace de la Bucureşti, scos de sub tipar la Buda, în 1826. Iar „pentru
isprăvirea acestei porunci de bun augur, să discute şi să termine această
treabă...” au fost desemnaţi din partea otomanilor: Müftüzade Ibrahim Selim efendi, primul împuternicit, Seyyid Mehmed Said Galib efendi,
împuternicitul al doilea (de fapt a îndeplinit funcţia de prim-împuternicit), Abdul-hamid efendi, precum şi Keter efendi, secretarul prim, Nezib efendi, secretarul doi şi Dimitrie Moruzi, primul dragoman. În
componenţa delegaţiei ruse au fost desemnaţi fostul ambasador la Istanbul
(Constantinopol) A. Italinski,
general-maiorul I. Sabaneev, I. Fonton.
Activitatea delegaţiei era dirijată de către M. Golenişcev-Kutuzov.
În timpul
negocierilor finale ruso-otomane de la Giurgiu (19.X.1811 – 21.XI.1811) şi
Bucureşti (31.XII.1811 - 16.V.1812) diplomaţia ţaristă continua să considere că
„pretenţiile Rusiei nu sunt în afara bunăvoinţei, deoarece dacă la început s-a
cerut hotarul pe Dunăre, ulterior s-a renunţat şi s-a acceptat hotarul pe
Siret. Astfel, soarta poporului şi Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg
şi Istanbul, s-a pecetluit la masa negocierilor ruso-otomane, în cadrul celor
19 Conferinţe oficiale, ce au avut loc la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-se
drepturile românilor şi obligaţiile atât din partea puterii „suzerane”
(Turciei), cât şi din partea celei „protectoare” (Rusiei).
Data fatidică poate
fi considerată ziua de 5 (17) mai 1812 – duminica, când s-au semnat
preliminariile păcii de la Bucureşti, finalizate ulterior.
Considerăm necesar de
a explica neconcordanţa dintre datările diferite ale acestui important tratat
în documentele otomane şi cele ruseşti (scrise în limba franceză), deoarece în
originalul turcesc este indicat că s-a „scris în ziua a şaptesprezecea a lunii djemazi-el-evvel din anul 1227” (adică
în ziua de 29 mai 1812 (stil nou). Fapt,
ce denotă şi explică că, probabil, actul final al mult disputatei păci s-a
semnat joi seara, la 16 (28) mai, atunci când turcii considerau că a început
deja ziua de 17 (29) mai 1812. Deoarece, potrivit calendarului musulman, ziua
nu începe la miezul nopţii, ca la creştini, ci la apusul soarelui.
Totodată, ţinem să
remarcăm că aniversarea neagră a celor 200 de ani de la cotropirea Basarabiei
de către ruşi se împlineşte exact pe data de 29 mai 2012 (stil nou) şi nu la 16
mai. Reieşind din decalajul calendaristic, vom consemna 300 de ani de la
semnarea păcii de la Bucureşti (16 mai 1812 – calendar Iulian) pe data de 30
mai 2112 (calendar Gregorian).
Tratatul de pace
ruso-turc, scris în limbile franceză şi turcă (inclusiv articolele secrete,
semnate din partea Rusiei de către: A.
d’Italinsky, Jean de Sabaneeff, Joseph de Fonton) a fost ratificat de către
Alexandru I la 11 (23) iunie 1812 în oraşul Vilno, doar cu o singură zi
înaintea forţării râului Niemen de către „Grande Armée” a lui Napoleon
Bonaparte. La 6 iunie 1812 Tratatul de
pace a fost adus la Poartă de un ofiţer otoman, trimis special de Galib efendi,
însă sultanul refuză, iniţial, să-l ratifice.
Schimbul actelor de
ratificare s-a produs la Bucureşti, la 2 (14) iulie 1812. P.V. Ciceagov a
asistat personal la schimbul actelor de ratificare (cu excepţia articolelor
secrete), scriindu-i din Bucureşti marelui vizir Ahmed paşa că îl felicită cu
încheierea acestei „salvatoare afaceri”.
Poarta Otomană a
refuzat să ratifice partea secretă a tratatului şi, ca urmare, articolele
menţionate n-au obţinut putere juridică . Cele două articole secrete anexate la
tratatul de pace ruso-turc (confirmate de către comandantul şef contele Kutuzov
(în originalul în l. franceză este scris - Koutousoff)
prevedeau dărâmarea de către Rusia a cetăţilor Ismail şi Chilia (art. I) şi
delimitau noul hotar în Caucaz (art. II).
Împăratul Alexandru I
a primit ratificarea otomană deja în timpul retragerii armatelor ruse de la
Smolensk spre Moscova. Anunţând, în vechea capitală a Rusiei, despre semnarea
păcii cu otomanii, la 18 iulie (30 august) 1812, Alexandru I a numit-o „dată de
Dumnezeu”.
Guvernul ţarist,
fiind presat de pericolul iminent al conflictului militar cu Franţa, de
opunerea marilor puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste în
sud-estul Europei şi de rezistenţa diplomaţiei otomane, şi-a redus substanţial
pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi de la
Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi Nistru, în final. Starea de
spirit a ruşilor, ce caracterizează atitudinea faţă de rezultatele obţinute în
urma păcii de la Bucureşti, a fast redată de generalul A.Langeron, care scria:
„Niciodată un război n-a fost mai prost condus şi, totuşi, nu s-a încheiat
într-un chip mai fericit şi mai neaşteptat”.
Totodată, semnarea tratatului de pace de la Bucureşti a fost ca o „surpriză
neaşteptată” şi extrem de neplăcută pentru diplomaţia franceză, fapt ce l-a
făcut pe Napoleon să-i reproşeze ministrului său de externe, Hugues Bernard
Maret, că trebuia să-i asigure alianţa suedezilor şi turcilor, dar „nimeni acum
nu mai poate face politică...”
De menţionat, totuşi,
că aprecierile superlative pentru diplomaţia lui M.I.Kutuzov, caracteristice
istoriografiei sovietice, nu se confirmă
cu propria părere a diplomatului şi comandantului de oşti ruse vizavi de semnarea
păcii de la Bucureşti. Nereuşind a semna un tratat de alianţă cu Poarta Otomană
şi a extinde până la Dunăre sau Siret hotarele Imperiului rus, Kutuzov, în
scrisoarea sa de la 4/16 mai 1812 către ţarul Alexandru I, relata: „.. că eu
nimic mai bun n-am reuşit să fac se explică prin situaţia treburilor din
Europa, dar faptul că n-am scăpat stăruinţă şi diferite metode, Dumnezeu îmi
este martor...” „Conjunctura... n-a
permis să insistăm asupra semnării unui tratat de alianţă” – recunoştea acest
abil diplomat, după semnarea preliminariilor păcii, în scrisoarea de la 7 mai
către ţar.
Semnificativ este că, chiar în ziua
semnării tratatului de pace, la 16 mai 1812, Kutuzov se adresează lui
N.Rumeanţev cu o scrisoare specială ca să-i trimită „diferite obiecte
preţioase, ce ar putea fi în calitate de cadouri plenipotenţiarilor turci şi
celorlalţi slujbaşi, care au participat la congres”, anexând şi o listă
concretă cu cele solicitate (inele, ceasuri de aur, blănuri scumpe etc.). Lista delegaţilor otomani care au încheiat
pacea număra la acea dată 17 persoane (în frunte cu Galib efendi).
Amiralul Ciceagov
P.V. (care sosise la Bucureşti luni, 6 mai (18 mai - stil nou), fiind numit
oficial comandant-şef al Armatei
Dunărene, amiral al Flotei Mării Negre şi guvernator al Principatelor, chiar
şi după semnarea păcii – a doua zi după consumarea evenimentelor de la
Bucureşti (la 17/29 mai 1812) – continua să mai solicite acordul lui Alexandru
I pentru ca „partea din Moldova achiziţionată prin tratatul de pace să le fie
oferită (otomanilor), ca recompensă a alianţei intime şi sincere pe care o să
le-o propun”.
Nici aceste propuneri
nu puteau să-i mai încline pe otomani să se ralieze fie taberei anti-franceze,
fie celei anti-ruse. Planurile cu privire la o posibilă retrocedare a
Basarabiei, sau cele ce vizau o mare diversiune a armatei Dunărene (cu
concursul slavilor de sud răsculaţi) în direcţia hotarelor austriece şi a
„provinciilor ilirice” s-au dovedit a fi himerice în faţa noului război
franco-rus care a periclitat întreaga hartă politică a Europei. În ajunul
semnării păcii de la Bucureşti, Sublima Poartă se afla sub o presiune
multilaterală atât din partea duşmanului său – Rusia, cât şi din partea
aliaţilor – Franţa, Marea Britanie şi, chiar, din partea ţărilor neutre, cum ar
fi Suedia, deoarece marile puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul
otoman de partea lor în ajunul războiului franco-rus (iunie 1812), conflict ce
urma să hotărască destinul continentului european.
Evenimentul din 1812, când teritoriul dintre Prut şi Nistru, cunoscut ulterior
drept Basarabia, a fost desprins din sânul Moldovei semnifică, de facto,
nulitatea de drept, ad initio, a
tratatului ruso-otoman de la Bucureşti. De aici derivă înțelegea corectă a
situaţiei Basarabiei în cadrul relaţiilor ruso-române, pe de o parte, a
relaţiilor României cu celelalte puteri, pe de altă parte. Diplomaţia română
s-a ghidat, pe bună dreptate, de teza lui Nicolae Titulescu, care considera că:
„Turcia a cedat Basarabia Rusiei. Prin această concesie, Turcia a violat pur şi
simplu contractul său de vasalitate;
şi Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional.
Ori, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate
crea dreptul”.
Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar
la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu