Totalul afişărilor de pagină; © Copyright 2012-2015 Vlad. Mischevca: Toate drepturile rezervate

26 apr. 2021

Lui Ilici

 



A sdohnit și nu mai este,

Însă "treaba" lui trăiește,

Pe nebuni îi veselește,

Sărăcie prevestește.

 

De atâta rău lăsat,

De bezmetici promovat –

Globul încă mai huiește,

Lume multă se căiește!

 

Nici pământul nu-l primește

Nici Satana nu-l priește,

Dumnezeu îl pedepsește.

Iar pe noi ne probozește...

 

Mintea proastă-l oploșește,

Îl adoră și-l citește,

Pe Ilici nu-l fugărește,

Calea lui înc-o sfințește –

 

Pân-la urmă tot tânjește,

Căci în urmă doar privește,

Mai crezând într-o poveste,

Care tristă foarte este...

 

22 aprilie 2021.

In Memoriam – Părinților

 



Când nu mai ești copil,

Când nu mai ai un sprijin...

Trăiești acel april,

Când te trezești, tu, singur,

De Paște, de Blajini

Cu lacrimi pe obraji, vopsite-n carmajin.

 

Durerea nu dispare,

Deșertul leac nu are –

Îți face capul sur,

Iar sufletul suspină,

Se face chiar mai dur.

 

În casa părintească

Nu are să trăiască

Mai mult nicio speranță

Și nu-i să ne unească

În cuget și purtare –

A mamei îngânare,

Al tatălui iertare...

 

Privind de la distanță

Nu are importanță

În viață gălăgia, gâlceava sau prostia –

Contează Omenia!

Doar ea e relevantă,

Fiind mereu constantă...

 

P.S.

Închisă este ușa,

Nu sună soneria...

În inimă se zbate

Tristeții amintirea.

Din nou mă copleșește,

Din prag, melancolia.

Adio, casă dragă, adio-ți zic, adio...

(18.04.2021)

6 apr. 2021

conferirea Medaliei Aniversare Centenarul Marii Uniri

 DECRET nr. 244. din 29 martie 2021

privind conferirea Medaliei Aniversare Centenarul Marii Uniri

EMITENT      PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 316 din 29 martie 2021


 


În temeiul prevederilor art. 94 lit. a) și ale art. 100 din Constituția României, republicată, ale art. 1 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 91/2018 privind Centenarul Războiului pentru Întregirea Neamului și Centenarul Marii Uniri, precum și ale Hotărârii Guvernului nr. 888/2018 privind aprobarea descrierii distincțiilor naționale, procedurile de înaintare a propunerilor, criteriile de acordare a distincțiilor, precum și cazurile de retragere, cu completările ulterioare,

cu ocazia marcării Centenarului Teatrului Național „Mihai Eminescu“ din Chișinău, precum și cu ocazia aniversării a 30 de ani de relații diplomatice între România și Republica Moldova,

în semn de apreciere pentru efortul depus în vederea păstrării identității naționale și a răspândirii valorilor culturale românești,

Președintele României d e c r e t e a z ă:

ARTICOL UNIC

Se conferă Medalia Aniversară Centenarul Marii Uniri:

1. domnului Bantoș Alexandru, redactor-șef al Revistei de cultură și știință „Limba Română“;

2. domnului Botgros Nicolae, director artistic și prim-dirijor al Orchestrei Naționale de Muzică Populară „Lăutarii“;

3. domnului Bulat Nicolae, profesor, istoric și scriitor, director al Muzeului de Istorie și Etnografie din Soroca;

4. doamnei Casian Valentina, primar al orașului Strășeni;

5. domnului Ciobanu Vitalie, scriitor, ziarist, comentator la „Radio Europa Liberă“;

6. domnului Cojocaru Gheorghe, istoric, director al Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei, comentator la „Radio Europa Liberă“;

7. domnului Grecu Alexandru, actor și regizor, președinte al Uniunii Teatrale din Republica Moldova;

8. domnului Hadârcă Petru, actor și regizor;

9. domnului Mischevca Vladimir, istoric;

10. doamnei Moraru Viorica, director executiv al Complexului „Vatra Neamului“;

11. domnului Negrei Ion, om politic, istoric;

12. domnului Negru Nicolae, analist politic;

13. doamnei Pintilei Elena, director general al Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova;

14. domnului Ropot Simion, redactor-șef la Monitorul Oficial al Republicii Moldova;

15. doamnei Rotaru Teodora, medic, scriitoare;

16. domnului Rusanovschi Iulian, promotor al restabilirii monumentelor istorice ridicate în perioada 1918-1940;

17. doamnei Sargun Maria, cercetător bibliograf;

18. domnului Ungureanu Tudor, muzician, conducătorul ansamblului etno-folcloric Ștefan Vodă;

19. domnului Vidrașcu Anatol, CEO al Grupului Editorial „Litera“, președinte al Institutului Cultural European;

20. domnului Zbârnea Tudor, director al Muzeului Național de Artă al Moldovei.

 

PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituția României, republicată, contrasemnăm acest decret.

 

PRIM-MINISTRU

FLORIN-VASILE CÎȚU

București, 29 martie 2021.

Nr. 244.

  http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/240138

 

https://cotidianul.md/2021/03/29/mai-multe-personalitati-din-republica-moldova-decorate-de-presedintele-romaniei/

https://www.caleaeuropeana.ro/mai-multe-personalitati-din-republica-moldova-decorate-de-klaus-iohannis-cu-medalia-aniversara-centenarul-marii-uniri/

Poartă mândru masca!

 

Poartă mândru masca!

Ține nasul sus,

Să nu cazi sub masă de virus răpus…

  ©

* * *

Sus îl bate vântul,

Jos îl i-a pământul.

Virusul flămândul -

Ne consumă timpul,

Ne mănâncă prânzul,

Ne frământă gândul -

Bate-l și cu dreptul,

Alungă-l și cu stângul!

😉 

 © (5 februarie 2021)

  

Cu Zânica spre Astral - 

Am urcat încă un deal!

Tot cu Aspera ad Astra

Vom învinge și pe asta.

Mai avem încă un munte,

Dar, mă tem de cip în frunte...  

😉

 © (5 aprilie 2021)


Țara mea - colțun de lână,

Cine vrea intră în stână,

Cine poate ne și taie

Sau ne mulge că pe oaie!

Dacă nu avem noi... coaie.

 © (5.04.2021)


24 iul. 2020

De la prune, roșii, mere - pân-la tanc, helicoptere!


 

Ai noștri falnici ingineri

N-aveau de muncă pân-mai ieri.

Dar au pornit prin zări și mări,

Făcând prăpăd în multe țări!


Isteți și șmecheri moldovenii au încălțat italienii - 

Au pus la cale înarmarea,

Cercând cu degetul chiar marea:

Un tanc-buldozer cu un tun - făcut dibace de-un nebun!


- Să nu mai zică lumea că nu avem Talente:

Da, exportăm, noi, nuci - putem și armamente...

 

(V. M., iulie 2020)

 

https://www.jurnal.md/ro/news/5773db0d5a2459c8/un-moldovean-prins-in-timp-ce-construia-un-tanc-impreuna-cu-alti-complici-in-italia-ce-pedeapsa-a-primit.html?fbclid=IwAR0QdX9mAUoq24L_115cRZcWcMW7xHXYsMkMFnZ7xa2USIlETOeTbjx-T1k 

 


10 iul. 2020

O misiune imposibilă!?

VIDEO Ștefan Gațcan: „Mă simt bine. Nu sunt sechestrat” - NewsMaker
Un ginecolog în misiune a trecut - peste Prut.
Dar, treabă mare n-a făcut,
Mai mult online el a zăcut,
Destul de palid și tăcut...
Și s-a întors iar deputat,
Cam șifonat, ca om ratat -
Perfect în piLdă de băgat!

(iulie, 2020)
MISSION: IMPOSSIBLE Rubber Stamp Over A White Background. Royalty ...

Одинокий часовой


Одинокий часовой, что же стало,

Мэй, с тобой?

Получился мордобой,

Всё закончилось грызней

("политической борьбой").


А в итоге – марш в отбой!

Кто не тянет – на покой,

Кто не с нами – в упокой…

 – Далеко, ты, не герой

(для двух партий - как изгой).


Часовой как на приколе –

Вроде жив Но, не на воле.

Ждать придётся разводного,

Потерпи ещё немного...

 (V.M., 17.07.2020)

16 mai 2020

Manuc Bey – personaj secret al culiselor Păcii de la București din 1812


208 ani de la anexarea Basarabiei: 1812-2020

Vlad MISCHEVCA



Istoricii au constatat că, unul din actorii mai puțin developați ai evenimentelor legate de Războiul ruso-turc din 1806-1812, implicați în acțiunile politico-diplomatice, care au făcut trafic de influență asupra negocierilor ruso-otomane a fost influentul și bogatul Manuc (Emanuel) Mirzaianț (existând diferite variante ortografice ale numelui său: Mirzaian, Mârzaian, Manuc bei ș.a.), de origine armeană, cunoscut în epocă cu numele de Manuc Bey.
Manuc Bey (fiul lui Mardiros Mirzaian și al Mamilei Hamum Oglu: 1769–1817) începându-și cariera, inițial ca un negustor de la sud de Dunăre, a sfârșit fiind cavaler al ordinului Sf. Vladimir (gradul III), consilier de stat al Rusiei (echivalând cu gradul de general), informator al diplomației ruse, bancher și latifundiar cu ambițioase planuri economice în Basarabia și nu doar... Pentru activitatea sa în Ţara Românească i s-a acordat rangul de serdar (1802) şi paharnic (1803). Către 1808 construiește la Bucureşti renumitul său han, compus din subsol, parter și etaj. La subsol se găseau 15 pivnițe boltite; la parter se aflau 23 de prăvălii, 2 saloane mari, 10 magazii, 16 camere de servitori și bucătari, 4 odăi laterale și un tunel în care încăpeau 500 de persoane; la etaj se aflau 107 odăi pentru locuințe și cantoare. În mijlocul curții pavată cu piatră de râu se afla o cafenea cu toate dependințele ei și o grădina cu fântână arteziană.
Pentru serviciile aduse Imperiului Otoman în 1807 i s-a acordat rangul de mare dragoman al Porţii (pentru prima oară, această funcţie s-a încredinţat unui ne fanariot), în 1808 – titlul de bei (principe) al Moldovei, care s-a dovedit a fi, de facto, unul onorific (nu a deținut vreo domnie în Principate). Ulterior, titlul de „bei” adică cel de „prinț” nu i-a fost confirmat în Rusia. Doar urmașii lui Manuc Bei din Basarabia s-au înnobilat” prin încheierea unor mariaje cu descendenți / descendente de viţă aristocratică.
Interesul cititorilor față de acest personaj neordinar este unul permanent și de durată lungă. Practic, încă din timpul vieții sale tumultoase, deși scurte (moare subit la doar 48 de ani), el a atras atenția contemporanilor. Dovadă ne sunt și mulțimea de publicații consacrate vieții și activității vestitului armean. Iar Conferința internațională cu ocazia aniversării a 200 de ani de la moartea lui Manuc Bey Mirzaian (1769-1817), organizată de Academia de Științe din Armenia (Erevan, 10-11 iunie 2018) a reiterat necesitatea elucidării diferitor aspecte ce rămân încă necunoscute sau sunt mitologizate în istoriografie. O frumoasă expoziție a Muzeului Municipiului București „Manuc Bei, negustor și diplomat”, însoțită de publicarea unui album al exponatelor și documentelor din fondurile muzeului, expuse în 2005, a adus o nouă contribuție la prezentarea acestei originale personalități din trecutul nostru comun.
Despre biografii lui Manuc Bey sau autorii care au abordat în treacăt viața și activitatea sa se poate de spus că sunt destui de mulți, din mai multe țări, cu scrieri în limbile armeană, română, rusă, franceză ș.a. Astfel, putem constata că negustorul, zaraful și diplomatul poliglot (cunoștea vreo duzină de limbi) Manuc Bey a beneficiat de o bogată bibliografie istorico-literară din care se vede lesne că a exercitat, de cele mai dese ori din umbră, acțiuni politico-economice cu un impact asupra evenimentelor derulate în Principatele Române, Rusia și Imperiul Otoman. Totodată, rămân încă destule aspecte mai puțin cercetate și multe documente neexplorate, care ar reîntregi cunoașterea acestei figuri complexe și controversate. În cele ce urmează vom evidenția doar unele laturi ale activității diplomatice a vestitului Manuc Bey, legate de semnarea Tratatului de Pace ruso-turc de la 16/28 mai 1812, în contextul traficului de influență.
În ajunul declanșării Războiului ruso-turc din 1806-1812 se crede că domnul Țării Românești Constantin Ypsilanti l-a implicat pe Manuc Mirzoian în afacerile politice și l-a susținut în demersurile sale, nemijlocit la Petersburg, caracterizându-l drept „o persoană utilă pentru interesele principatului meu și îndrăznesc să afirm că și pentru cele ale majestății sale”. Drept urmare, Manuc Bey a devenit supus rus în 1806, fiind ajutat de Constantin Ypsilanti şi Ipolit Bolkunov (consulul Rusiei la Iaşi). Astfel, el primise în mod secret pașaport de supus al Imperiului Rus pe numele lui „Manuc Mardirosov din Erivani”, ceea ce însemna că automat se afla sub ocrotirea Rusiei. În octombrie 1807, Manuc a fost numit mare dragoman al Porţii, iar în septembrie 1808 a obţinut „demnitatea de bei sau principe al Moldovei”. După cum avea să scrie mai târziu însuși Manuc: „Toate aceste servicii ale mele le cunoştea foarte bine sultanul Mahmud (Mahmud II, 1808-1839, N.N.), care a poruncit atunci marelui vizir ca să-mi fie conferit titlul de domn (bey) al Moldovei şi al Ţării Româneşti, şi o să fiu numit Manuc bey, deoarece, a spus, i-am decernat onoarea beyatului..., guvernul turc mi-a conferit titlul de dragoman al Porţii, care se cheamă Divan-i humayum tergi manligi, şi la turci este un rang corespunzător celui pe care îl au paşalele cu 2 tuiuri, adică rangul de locotenent general, şi am fost însărcinat cu politica europeană şi mi s-a dat permisiunea deplină ca să deschid corespondenţa ambelor părţi, adică a turcilor şi a ruşilor, pentru a executa imediat cele necesare. Şi astfel, în aceste vremuri, am adus pe toate căile serviciile mele în folosul Imperiului rus...”
A făcut parte din societatea politică secretă numită „Prietenii din Rusciuk”, în fruntea căreia se afla Mustafa Pașa Bairaktar (1765-1808). Creată la Rusciuk (Rusçuk, Ruse din Bulgaria) în 1807 organizația urmărea scopul să îndrepte Imperiul Otoman pe calea modernizărilor europene. Iar când Mustafa Bairaktar devine mare vizir (28 iulie 1808) și „a început să caute o pace cu Rusia, fără mijlocirea altor state” abilul armean a fost însărcinat să facă pregătirile necesare în această privinţă şi să intre în corespondenţă cu prinţul Al. Prozorovski, comandantul Armatei de la Dunăre.
Prin scrisoarea din 22 septembrie 1808 Mustafa Paşa comunică lui Manuc Bey despre desemnarea înaltului titlu de „Prinţ al Moldovei” pentru „serviciile importante aduse Sublimei Porţi privind repararea fortărețelor de pe malurile Dunării şi aprovizionarea trupelor imperiale”, precum şi pentru zelul „arătat în afacerile imperiului…”, titlu care, în atmosfera reală de atunci nu echivala cu cel de domn al Moldovei. Judecând după reacțiile ce au urmat acest titlu a fost doar unul „nobiliar” , efemer sau mai bine zis cu consecințe nule. Epistola lui Manuc Bey, din 24 noiembrie 1810, către prințul Hovakim Lazarev (Оваким Лазарев, Lazarean: 1744-1826), păstrată în Arhiva Istorică de Stat din Rusia, situată în Sankt Petersburg (Российский Государственный Исторический Архив), oferă astăzi noi date despre viaţa controversatului Manuc Bey. Se deslușește clar că el ținea mult la această titulatură oficială otomană de „bey”, deși afirma că: „nici nu mi-a trecut prin minte titlul de domn şi de bey. Altfel şi până acum atât demnitarii din Rusia, cât şi foştii şi actualii comandanţi şefi şi prinţii ruşi de aici, după cum şi acum augustul şi milostivul împărat, mă numesc „Manuc bey“.”
Evenimentele care au urmat, legate de uciderea confidentului și ocrotitorului său – Mustafa Pașa Bairaktar, în noiembrie 1808, i-au periclitat nemijlocit cariera lui politică. Fuge din capitala Imperiului Otoman și se stabilește la București, activând pe lângă comandantul Armatei ruse Al. Prozorovski, care stăruia să-l „atragă către el spre a-şi înlesni afacerile sale”. Peste doi ani i s-a conferit ca „un dar împărătesc gradul de cavaler al Sfântului Vladimir clasa a treia, printr-un binevoitor ucaz împărătesc, care este întocmit astfel: Domnule Manuc bey, Multiplele dovezi de devotament ce le-aţi arătat statului rus şi despre care au raportat comandanţii de pe malul Dunării ai oştirilor mele m-au impresionat în mod deosebit; drept răsplată a lor şi ca semn al bunăvoinţei mele vă confer decoraţia de cavaler al Ordinului Sf. Vladimir cl. a III-a, pe care v-am trimis-o împreună cu acest decret şi poruncesc să o purtaţi după uzanțele legale. 1810 Mai 20“
De remarcat că, Manuc Bey, în viziunea lui Ștefan Ionescu, „se înscrie, în raport cu marile personalități ale politicii vremii, ca o figură minoră. Însă..., prin ingeniozitatea activității lui politice și prin puterea banului, s-a bucurat de prețuirea și încrederea unor mari oameni politici și conducători militari care au determinat mersul istoriei..., (provocând) evenimente, dintre care, unele, au atras consecinţe istorice. Şi astfel, şi numele lui s-a înscris pe scena istoriei, dar mai ales în culisele ei...” Manuc Bey „nu era însă un om de convingeri politice sau adeptul unei ideologii. El nu avea idei politice, el avea interese pe care şi le realiza cu ajutorul politicii... a fost omul de încredere al turcilor câtă vreme aceştia au fost tari; a devenit omul de încredere al ruşilor când a ajuns la convingerea că aceştia vor câştiga războiul; a fost generos cu Divanul muntean pentru a-i câștiga bunăvoința ca să-l primească în țară să-și facă în voie afacerile”.
Locuind în București, confirmă loialitatea sa țarului și recunoaște (în scrisoarea din 24.11.1810) că: „eu, care mă adăpostesc acum sub ocrotirea atotîngrijitorului împărat al Rusiei şi ştiu foarte bine că ţările Moldova şi Ţara Românească vor rămâne de-a pururi ca o parte din puternicul său imperiu, doresc să locuiesc aici, în casa şi pe proprietatea mea, pentru întreaga viaţă, aştept de la milostivirea împăratului binefăcător, ca să mă lase aici, în săracul meu domiciliu, unde zi şi noapte ne rugăm, eu şi familia mea, pentru fericirea vieţii sale şi pentru norocul oştilor sale de neînvins.”
Iar dintr-un izvor narativ important, bazat pe documentele din arhiva familiei lui Manuc Mirzaianț, care este biografia acestuia, scrisă de armeanul Mser Mserian după aproape un sfert de veac de la moartea lui Manuc și publicată abia recent în limba română (tradusă din limba armeană de H. Dj. Siruni), desprindem că: „exista o veche și intimă prietenie între Manuc Bey și Galib Efendi, zilnic, cât timp a stat acesta în București, îl vizita sau el pe Manuc Bey, sau Manuc Bey mergea la dânsul. Îndeosebi Galib Efendi, văzând încrederea desăvârșită a lui Kutuzov față de Manuc Bey, spera încheierea unei păci în favoarea ambelor părți, prin mijlocirea lui Manuc Bey. Așa s-a și făcut. Deoarece Kutuzov știa situația precară a Imperiului rus și dorea să încheie el negocierile de pace înainte de a pleca, era dispus să accepte vechile hotare între cele două imperii, adică râul Nistru, și despre aceasta îl înștiințase și pe Manuc Bey. În ce privește pe Galib Efendi, care știa situația tulbure de atunci din Constantinopol și neputința guvernului turc de a mai aduna oștiri pentru a reorganiza o nouă armată în locul celei zdrobite de Kutuzov, el divulgase lui Manuc Bey intenția sa de a consimți la întinderea hotarelor Rusiei până la râul Siret.” Despre oportunitatea acestui hotar pentru Imperiul Rus remarcase și ministrul de război M.B. Barklay de Tolly care i-a scris lui Alexandru I la începutul anului 1812 că: „Dacă această pace ne va oferi granița Siretului, aceasta va fi mai avantajoasă pentru noi, decât dacă chiar am intra în posesia Țării Românești, deoarece această achiziție ne va extinde prea mult forțele militare și va oferi întotdeauna pretexte Austriei și Turciei, două puteri care în circumstanțele actuale ar trebui să fie strâns legate de Rusia”.
În viziunea biografului lui Manuc Bey, acesta „știind astfel ultimele țeluri ale ambelor părți și nedorind să facă privațiuni niciuneia dintre ele, s-a gândit să aranjeze o astfel de pace care să fie acceptată de ambele guverne, fără a respinge condițiile consimțite de delegații respectivi. Și pentru aceasta el a găsit logic ca râul Prut să fie desemnat ca hotar, fiind între Siret și Nistru și, deoarece această soluție era favorabilă și rușilor și turcilor, a fost ușor să împace cele două părți, promițând mai întâi generalului Kutuzov că va stărui să convingă pe turci la o soluție mai bună decât se gândea el, asigurând Rusiei încă o parte până la Prut, pe de altă parte, asigurând pe turci că vor ceda Rusiei mai puțin decât erau ei și că va încerca să convingă pe comandantul rus, pentru un hotar pe Prut. Ambele părți au rămas mulțumite primind mai mult decât doreau. Astfel, pacea s-a încheiat în întregime pe 6 iulie 1812. (...) Nu este de tăgăduit că dacă s-a încheiat pacea, aceasta o datoresc, ambele țări, lui Manuc Bey.”
Aprecierea rolului acestui personaj important al negocierilor secrete ruso-otomane poate fi completată și cu documentele diplomatice din arhivele rusești și din colecțiile de documente politico-militare editate la Moscova. Consemnăm că, Manuc Bey a fost în același timp și unul dintre colaboratorii devotați ai principelui Constantin Ypsilanti, care trecând deschis de partea rușilor în toamna anului 1806 a obținut, pentru o scurtă perioadă, domnia asupra ambelor Principate Române (în situația unei ocupații militare țariste). Într-un document scris din Pera în timpul reținerii sale în Turcia, la 20 aprilie 1807, consulul rus Luca Kiriko confirma că Manuc Bey era „un confident al consulatului imperial de la București și mai ales în vremurile tulburi pe timpul lui Mustafa Bayraktar și Pazvantoglu”.
Ministrul rus de externe transmitea, la 4 (16) februarie 1812, lui Kutuzov doleanțele expuse de împăratul Alexandru I ca Manuc Bey să fie antrenat de unul singur în negocierile secrete cu Galib Efendi, „omițându-i pe toți grecii”, chiar și „pe persoana cunoscută” (în asemenea mod era cifrat D. Moruzi), deși, până la urmă, decizia finală era lăsată la discreția comandantului suprem al Armatei ruse de la Dunăre. Din scrisoarea lui M. I. Kutuzov, de la 24 aprilie 1811, către N. P. Rumeanţev privind permisiunea sosirii unui oficial turc pentru o întâlnire cu prizonierul Pehlivan-Pașa reiese că aceasta trebuia să aibă loc doar cu scopul clar definit pentru Manuc Bey pentru a iscodi „din conversațiile sale cu el..., ca să extragă cel puțin câteva informații despre dislocația forțelor Porții și motivele exacte ale schimbărilor care au urmat în tabăra turcească.”
Manuc Bey fiind mediatorul între cele două delegații în timpul negocierilor a livrat cele mai operative informații despre evoluția planurilor otomane. Atestăm că, la mijlocul lunii ianuarie 1812, la întâlnirea sa cu Galib Efendi, primul reprezentant turc i-a făcut o propunere de a stabili frontiera de-a lungul râului Prut. La acea dată I.P. Fonton (prim dragoman al Ambasadei Rusiei la Poartă), prin intermediul lui Manuc Bey, a răspuns că consideră inacceptabilă această propunere.
În scrisoarea lui M. I. Kutuzov, din 20 februarie 1812, către N. P. Rumeanţev se menționează expres despre misiunea lui Manuc Bey care urma să negocieze cu Galib Efendi în privința necesității semnării grabnice a unei păci cu Rusia: „Ghidat de misiva secretă a excelenței voastre din data de 4 a acestei luni, l-am instruit pe Manuc Bey să-l vadă pe kehaia-bei Galib Efendi, să-i comunice sub forma unui mesaj confidențial, explicațiile prezentate în acest scop al beneficiului, pe care Poarta ar trebui să-l dobândească pentru sine de la o grabnică încheiere a păcii și să intre în discuții cu el pe subiectul situației politice a acestei puteri și a pericolelor care o amenință, prezentând toate acele argumente care se conțin în scrisoarea amintită expediată Dvs. Aceasta este o misiune secretă încredințată lui Manuc Bey prin intermediul consilierului de stat Fonton.”
Șeful delegației otomane, Galib Efendi Mehmed Said, care nu uitase negocierile dintre Rusia și Franța din 1807, nefaste pentru otomani, a fost și mai impresionat de memorandumul lui Manuc Bey, care i-a descris la 24 februarie 1812 că, în cazul unui război între Rusia și Franța, Austria se va alătura acesteia din urmă și-și va cere remunerația datorată din contul posesiunilor turcești. Considerațiile pe care M. I. Kutuzov le-a indicat să fie transmise de către Manuc Bey primului plenipotențiar turc au fost următoarele: „Din știrile de la Viena reiese clar că războiul dintre Rusia și Franța va începe foarte curând, că Austria a încheiat o alianță cu Franța și ei vor acționa împreună. Dacă presupunem că austriecii vor începe operațiuni militare împotriva rușilor din partea Țării Românești și poate a Moldovei, dacă și francezii se vor alătura lor, atunci, fără îndoială, rușii se vor apăra și se vor retrage în granițele lor pentru a nu fi înconjurați și tăiați de Rusia. Este posibil să presupunem că austriecii și francezii, care ocupând aceste regiuni după îndepărtarea rușilor de acolo, le vor retroceda imediat Porții? Desigur, împăratul Napoleon, invitând Austria la alianță, i-a promis o recompensă (...), iar remunerația promisă Austriei ar trebui să crească semnificativ. De unde le va obține? Evident din Turcia. (...) Indiferent de soarta care se va întâmpla Moldovei, dacă Napoleon va reuși să-și îndeplinească planurile, Țara Românească, despre care sunt cunoscute pretențiile de demult ale Austriei, în niciun caz nu va fi returnată de către aceasta Porții. (...) Ce va face Poarta în această situație? Va începe un război cu Austria și Franța, în timp ce încă nu a făcut pace cu Rusia? Dar nu este în stare să facă război cu cele trei puteri. Își va amâna decizia cu privire la concesii până la reconcilierea definitivă a tuturor puterilor sau până la încheierea păcii sale cu rușii? Dar această întârziere va agrava inevitabil situația Porții. Sau va fi de acord cu toate cedările? Și atunci, după ce ai venit să faci pace cu rușii, va trebui să negociezi involuntar cu austriecii.”
Ministrul de externe N.P. Rumeanţev menționase expres că Alexandru I acordase o atenție deosebită scrisorii lui M.I. Kutuzov către ministrul de război (din 1 februarie 1812) și-i ordonase lui Kutuzov să-l convingă pe Ahmed Pașa, „că nu vom împiedica deloc dorințele sale ambițioase, indiferent cât de departe ar ajunge ”, dacă, după ce se va semna pacea în condițiile cerute de Rusia, „el va obține ratificarea sultanului, fie că intrând cu armata în capitală, urmând exemplul lui Mustafa Bayraktar, fie că va folosi orice alte mijloace pentru atingerea acestui obiectiv.” În concluzia acestei corespondențe secrete, N. P. Rumeanţev i-a cerut lui M. I. Kutuzov să-i informeze pe plenipotențiarii turci că ambasadorul austriac la Constantinopol, baronul I. L. Stürmer, a fost decorat cu un ordin de către guvernul său și, în același timp, a primit de la Napoleon 10 mii de „luidori” drept recompensă pentru eforturile sale de a împiedica încheierea păcii între Rusia și Turcia.
Astfel, fără a tăgădui influența fanarioților greci din familia Moruzi sau a armeanului Manuc Bey asupra procesului negocierilor ruso turce, bunele oficii ale cărora ruşii erau gata să le primească încă la începutul anului 1811, în schimbul posturilor înalte, decoraţiilor şi moşiilor, totuşi, factorii decisivi ce au determinat semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti au fost cei de natură geopolitică. Ministrul de război al Rusiei M.B. Barklay de Tolly avea să-i scrie lui Alexandru I, la începutul anului 1812, că: „Pacea cu Turcia este cu siguranță singurul mod de a evita războiul cu Franța, deoarece văzându-ne eliberați pe flancul nostru stâng și pierzându-și influența asupra Turciei, Napoleon nu va dori să se expună riscului în fața forței poporului rus și să înainteze contra tuturor forțelor și resurselor, atât de înțelept desfășurate de maiestatea voastră de-a lungul granițelor noastre. (...) Prin urmare, pacea cu Turcia este primul pas pe care trebuie să-l facem pentru a asigura succesul într-un război împotriva Franței.”
În urma unui set întreg de premise geopolitice, printre care este și problema malonestității diplomației ruse (care a exploatat din plin factorul fanariot și cel al diplomației secrete), negocierile s-au finalizat cu încheierea, la 16 (28) mai 1812 (în incinta Hanului lui Manuc din Bucureşti), a Tratatului de pace ruso-turc.
În timpul Războiului ruso-turc din 1806-1812 și până în 1817, anul morții sale, Manuc Bey a desfășurat, după cum au observat istoricii, o activitate multilaterală, secretă și complicată de diplomație, afaceri comerciale și politică, care îngreunează identificarea loialităților și ambițiilor sale. Paul Ștefănescu, abordând sumar evoluția extraordinară a destinului acestui veritabil negociator secret, consideră că el a îndeplinit „în domeniul spionajului, funcția de agent dublu, servindu-i deopotrivă pe turci și pe ruși”. Iar unii autori, reieșind din evocările contemporanilor, spuneau că a fost triplu agent pentru Rusia, Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic. Cât privește rolul său de „diplomat trădător” , despre care se afirmă că l-ar fi avut în cadrul negocierilor ruso-otomane, trebuie de știut că deciziile finale, oricum, au fost luate de sultanul Imperiului Otoman, care putea eventual și să refuze ratificarea Tratatului de pace. S-a afirmat chiar că: „Activitatea lui Manuc Bey rămâne până în prezent un secret în spatele a 7 sigilii. Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei și Ministerul Afacerilor Externe al Turciei ascund încă adevărata semnificație și rolul lui Manuc Bey Mirzaian în geopolitica din acea vreme. Dezvăluirea rolului său în relațiile ruso-turce până acum reprezintă un pericol pentru politica regională” .
Faptul că a fost, cel puțin, un agent de influență este confirmat de un șir de documente diplomatice, păstrate în arhivele din România și Rusia și consultate de noi pe parcursul anilor. După Pacea de la București, Manuc Bey primise, de facto, statutul de rezident al serviciului informațional rus în Balcani, corespondând cu ambasada din Constantinopol prin intermediul scrisorilor cifrate (inclusiv în limba armeană). El utiliza coduri speciale, știute numai de cei mai apropiați colaboratori ai săi, precum și Vocabularele convenționale pentru corespondența sa cu Principatele Române sau cu demnitarii ruși (de exemplu: Craiova desemna Viena; Ploiești – Franța; Dragomirești – Basarabia; Odesa – Rusciuk; Kretzulescu – Sultanul Mahmud...) .
Astfel, Manuc Bey și-a jucat activ rolul său de intermediar în cadrul negocierilor secrete de pace între autoritățile ruse şi cele otomane, fiind un agent util al Rusiei, care-și promova interesele geopolitice utilizând și traficul de influență. Reamintim că, pentru serviciile acordate coroanei ruse și la cererile sale repetate din anii 1805-1806 – chiar înaintea declanșării războiului cu turcii i se eliberase, la 22 mai 1806, pașaportul de supus al Imperiului Rus. Iar din acest punct de vedere era și „firesc” pentru un nou parvenit cetățean al Rusiei, care conta pe sprijinul ei politic și susținerea materială, să colaboreze prin toate mijloacele cu statul protector, inclusiv prin cele ale serviciilor de inteligență ale epocii. Din multitudinea activităților sale politice și economice, mai mult sau mai puțin edificatoare, pentru noi el a rămas, până la urmă, omul care a zidit celebrul han din București, ce-i poartă și astăzi numele – acolo unde s-a semnat Pacea de la 1812 și al cărei protagonist secret (din culise) a fost la anumite etape ale negocierilor diplomatice.
La 18 octombrie 1812 Manuc Bey pleacă, împreună cu Galib Efendi, din București, fiind invitat de aianul (guvernatorul) Rusciukului. Iar deja în decembrie se întoarce în capitala Țării Românești, unde a fost avertizat de pericolul care-i paște viața, fapt ce-l face să se refugieze, în aprilie 1813, la Sibiu. În iunie 1813 familia lui Manuc Bey se reunește la Brașov. După refugiul său din Transilvania merge la Viena, unde, la 3 octombrie 1814, are loc audiența sa cu împăratul Alexandru I, care-i atribuie titlul de consilier de stat titular („действительный статский советник”) .
În aprilie 1815 ministrul de externe rus informase administrația de la Chișinău că Alexandru I i-a permis lui Manuc Bey – „cunoscut prin loialitatea sa Rusiei”, să se stabilească cu traiul în Basarabia. El se instalează cu familia la moșia sa din satul Hâncești, unde peste puțin timp moare subit, la 20 iunie 1817. Legendarul fruntaș armean a fost înmormântat în pridvorul bisericii armenești din centrul vechi al Chișinăului.
(Este publicat integral, cu Note, în revista „Limba Română” din Chișinău. Mai 2020, nr.2-3)


7 mai 2020

LA CE AJUTĂ ISTORIA?


Retorică întrebare și sigur fără rost!

Trăind fără Istorie rămâi în viață prost...

Cunoașterea trecutului nu este o plăcere -

Ea este o avere, pe care viața-ți cere

Să o cunoști... 

Pentru a fi mai sus de alte mamifere!

Vlad MISCHEVCA, 2019.

16 apr. 2020

Stihuri la Stema Donduşenilor (Proiect)


Suntem floare de Cicoare

Floricele albăstrele,
Care n-au parfum în ele...
Dar, au gust şi au valoare,
Au un dor,  ce nu dispare.

Sunt crescute în câmpie
Şi culese de pe glie –
Le purtăm, noi, cu mândrie
Şi pe steag, şi-n piept, pe ie.

Încântaţi de-o  melodie,
Ce din Gară lin adie,
Cea a roţilor şoptire –
Pentru noi – cânt de adormire.

Sub umbrela crenelată, 
Cea a Turnului cetate –
Trei culori împreunate,
Le avem noi, adunate!

Suvenir din răzeşie,
Din a satului moşie –
Donduşeniul  reînvie!

(Vlad Mischevca, 2018-07-12)

4 mar. 2018

Tu azi nu vii




Tu azi nu vii. Tu iar nu vii...
Iar eu te-aştept până-n chindii.

Privesc pe geam
Cum cade neaua
Şi mă gândesc, sorbind cafeaua:
Să-mi pun sau ba la brâu cureaua?

Căci poate îmi va trebui,
Când vei veni, totuşi, odată –
Privindu-mă învolburată
Cu ochii tăi căprui, holbată
(Nu cred că poţi fi speriată).

Iar eu ţi-oi spune, dintr-o dată,
Trecând prin păr cu palma lată:
De ce întârzii, dragă fată?
Doreşti să fii iar pieptănată?

Şi am să-mi scot atunci cureaua,
Cu gândul... Nu a bate şaua!
Căci, în zadar strigăm la iapă,
Dacă nu-i dă stăpânul apă.


Când setea se va potoli,
Domol, atunci, putem vorbi...
Te rog, încearcă a zâmbi –
Eu iar am chef a chicoti.


Vlad MISCHEVCA
(Februarie, 2018).

CENTENAR




/acrostih/


Când unii spun că nu-i posibil –
Eu cred că, totu-i reversibil...
Ne trebuie şi un proroc, dar dă-ne, Doamne, şi noroc.
Trăim sub semnul Reunirii, votăm „pro” Anul împlinirii –
El e destinul amânat, dar niciodată anulat.
Nu are gândul ăsta moarte, de ce un râu ne mai desparte?
Aproape este, totuşi, Ceasul – grăbeşte-l, frate, iute pasul:
Reîntregeşte România – reîntronează armonia!

Vlad MISCHEVCA (martie 2018).
(Literaura şi Arta, 5.04.2018, p. 2.)

24 dec. 2017

Коль я запел опять стихами –


Коль я запел, опять, стихами –
Не миновать, вновь, мелодраме!

Щемит в груди,
Свербит внутри,

Тебя всё нет,
А мне идти.

Чего-то я забыл в пути –
Не знаю, где...

А стоит ли,
Искать потерянные дни?

Ведь, всё равно –
Вернёшься ты.

Как знать:
Какие, может, пироги
Испечь смогли бы вместе мы...


Vl. M.

23.12.2017. (Из серии: «Упражнения по русскому»).

15 iul. 2016

Câteva observaţii heraldice cu privire la pretinsa panglică a „Sf. Ştefan”





Constatăm, că mai bine de un sfert de veac în Republica Moldova continuă bătăliile heraldice, polemicile în jurul Simbolurilor naţionale. Un nou atac la Tricolor sau, mai bine zis, o diversiune a „moldoveniştilor” locali se prezintă lansarea recentă a noului „simbol care va uni toți locuitorii din Republica Moldova. Panglica - Sfântului Ștefan - este una de culoare roșie care are pe ea imaginea capului de bour, simbol al Ţării Moldovei, dar și a Sfântului Gheorghe în chip de luptător care învinge dragonul”. http://sputnik.md/moldova/20160713/7989057.html




Autorii uită sau mai bine zis nu cunosc legile şi principiile ştiinţei istorice heraldice, care acordă primordialitate într-o  panglică (eşarfă) culorilor şi nu imaginii grafice. Iar culorile naţionale sunt cele stipulate în descrierea oficială a Drapelului de Stat (albastru-galben-roşu).

  • Se pretinde ca “panglica în memoria lui trebuie să împace reprezentanții tuturor taberelor politice din țara noastră.” – Nu poate să-i împace un Simbol nou inventat cu pretenţii politice, bazat pe invenţii heraldice…

  • La întrebarea „La ce îi trebuie Moldovei panglica Sfântului Ștefan” (?) – nu poate fi decât un răspuns bazat pe cunoaşterea istoriei naţionale şi a tradiţiilor heraldice. Chiar nu-i vedem rostul şi oportunitatea acestui nou simbol, plăsmuit în laboratoarele „patrioţilor” locali.

  • Este numit „Simbol centrifug” – într-adevăr poate deveni un simbol de la care îţi vine să fugi, deoarece rolul Unificator al unui simbol naţional rezidă şi se poate baza doar pe o tradiţie istorică veritabilă şi nu una mitologică.

  • Uzurpând (plagiind) imaginea Capului de bour din Stema de Stat a României, combinată cu efigia eclesiastică a Sfântului Gheorghe, pe un fundal roşu (vişiniu) – se încearcă încă o tentativă de a obţine capital politic din memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care nu a instituit şi nici nu a purtat asemenea panglici. Acest inventat simbol Nu poate fi confundat cu singurul simbol vexilologic, păstrat până în prezent de la marele voievod –  Steagul liturgic din 1500, brodat cu fir de argint şi de aur şi îl reprezintă pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe stând pe tron, ţinând o sabie, cu mânerul în mâna dreaptă şi cu vârful în stânga (până la 1917 s-a aflat în posesia mănăstirii athonite Zografu).



  • Se creează o confuzie faleristică, deoarece în medalistica europeană există demult deja panglici ale „Sfântului Ştefan”:

1) Ordinul Sf. Ștefan (Ordine di Santo Stefano Papa e Martire) a fost instituit de către Marele Duce de Toscana Cosimo I în memoria victoriei asupra trupelor franceze (bătălia de la Montemurlo, 1 august 1537). Crearea Ordinului - la 2 august 1561 (a coincis cu a doua zi după o nouă victorie a toscanezilor, 25 de ani mai târziu). La 22 decembrie 1817 statutul Ordinului a fost confirmat și reînnoit de către Marele Duce Ferdinand al III-lea. După anexarea Toscanei de către Regatul Sardinia, în 1859, decorarea cu Ordinul Sf. Ștefan Mucenic nu se mai produce. De remarcat culoarea roşie a panglicii (eşarfei) acestui ordin.





2) Iar în Imperiul Habsburgic Maria Theresia (1764) a instituit pentru Ungaria ordinul Sf. Ştefan (Ritterorden vom Heiligen Stephan)
După al doilea război mondial, Ordinul a încetat să mai existe, dar după moartea lui Otto von Habsburg, șeful casei de Habsburg, în 2011, succesorii săi au fost de acord să transfere gestionarea ordinului în întregime în mâinile statului maghiar, și astfel vechea decoraţie a fost reconstruită ca fiind cel mai mare ordin al Ungariei sub numele Ordinului Sf. Stephen (Magyar Királyi Szent István-rend). Culoarea panglicii (eşarfei) este Roşu – flancat cu verde.


„Din câte s-au spus de către oamenii care merită să fie apreciaţi – zicea Părintele Iachint al Putnei –, Ştefan cel Mare a creat o epocă pentru întreaga Europă. A creat valori şi a ştiut să apere valori…” Să ştim, deci, a le preţui şi păstra şi să Nu inventăm simboluri (panglici) impostoare la umbra slăvitului Voievod (chiar dacă unii se pretind a fi „voievozi”).

dr. Vlad MISCHEVCA (ex preşedintele Comisiei Naţionale de Heraldică)
Chişinău, 15.07.2016.

15 apr. 2016

Prima dată peste Prut




Când prima dată am trecut
Eu Podul lui Eiffel la Prut –
Eram prea mic să-l fi ştiut.
Fiind copil, chiar m-am temut…
Să văd ceva necunoscut
Pe malul celălalt de Prut.

Doar, propaganda ne-ntrerupt
Şi zi, şi noapte s-a zbătut,
Servindu-ne „mălai bătut”:
"Pe malul râului abrupt trăiesc străinii!
Iar ei – românii
Sunt răi hainii"…

Şi, ca să vezi, când m-am întors – voios şi mult mai sănătos,
Văzându-mi fraţii, bucuros, am înţeles în mintea mea:
- Nu-i un hotar ce ar putea să ne dezbine aiurea,
Materna limba – româna – să ne-o desfacă apa grea!
Căci, nu există alt mijloc decât să fim Toţi – la un loc,
Şi mari, şi mici – prinşi într-un joc!

(© V.M., 1970-2016)