1812 - sub impactul factorului fanariot

Alexandru Moruzi

200 de ani sau 73 050 de zile se împlinesc la 29 mai 2012 de la acea fatidică dată de 16 mai (28) 1812 când s-a pecetluit Tratatul de pace de la Bucureşti. Această tristă aniversare semnifică două secole de la apariţia Problemei Basarabene, cea mai prelungită şi dureroasă chestiune etnoteritorială a românilor. De la 1812 încoace în spaţiul dintre Prut şi Nistru avem o perpetuă dominaţie rusească de aproape două secole asupra unui teritoriu înstrăinat prin forţă militară şi negocieri diplomatice în cadrul disputei sinuoasei Probleme orientale.

Trăsăturile principale ale războiului ruso-turc din 1806-1812, care а adus mari prejudicii şi lipsuri populaţiei autohtone, au fost nu atât operaţiile militare, cât mai ales contactele diplomatice.  Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi otomani, în care au fost implicaţi nemijlocit şi grecii fanarioţi, s-au soldat, în final, cu semnarea tratatului de pace. Soarta poporului şi Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg şi la Istanbul, a fost hotărâtă, în mare măsură, la masa negocierilor ruso-otomane ce avuseseră loc la etapa lor finală (1811-1812) la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-se drepturile moldovenilor şi obligaţiile atât din partea puterii „suzerane” (Poarta Otomană), cât şi din partea celei „ocrotitoare” (Rusia).

Practicarea pe larg, în timpul acestui război ruso-turc, а diplomaţiei secrete а dat rezultatul scontat, deoarece românii din Principate şi întreaga Europă au fost puşi în faţa faptului împlinit, neştiind mult timp detaliile şi rezultatele acestui tratat spoliator, chiar nici după semnarea lui. Pe lângă factorii de о importanţă majoră ce au avut un impact nemijlocit asupra negocierilor ruso-otomane, şi anume, interesele geopolitice ale părţilor beligerante, au existat şi factori subiectivi, de ordin intern, care au grăbit sau influenţat (fie direct, fie indirect) negocierea păcii. Martorii oculari (Аl. Langeron, P.V. Ciceagov ş.а.) se refereau la atmosfera de intrigă, indeciziune şi trădare ce а dominat negocierile de la Slobozia, Giurgiu, Iaşi şi apoi Bucureşti. În viziunea lui Alexandre Langeron, autorii Păcii de la Bucureşti n-au fost diplomaţii împuterniciţi de Alexandru I şi Mahmud II, ci fanarioţii care au găsit formula potrivită а unor cesiuni teritoriale limitate, ca să-şi poată păstra, în continuare, drept fiefuri de exploatare Ţara Românească şi Moldova. În legătură cu acest aspect, e necesar de menţionat că, practic, mai toţi domnitorii fanarioţi erau agenţi diplomatici ai Porţii Otomane şi, în acest sens, se poate spune că toate tratativele de pace ale turcilor, duse în timpul războaielor - începând cu cele de la Carlowitz (1699) şi sfârşind cu tratatul de la Bucureşti (1812) -, poartă amprenta factorului fanariot.

Cât priveşte cazul fraţilor Moruzi, despre care s-a scris mult (dar încă nu s-au adus ultimele argumente), el nu poate fi apreciat în mod simplist şi univoc în ceea ce priveşte „frauda” lor. Cert e că familia Моruzi, spre deosebire de familia Ypsilanti (care-şi pierduse definitiv, odată cu începutul războiului din 1806-1812, creditul de încredere la Poarta Otomană), continua să se menţină în sfera politicii mari, atât la Constantinopol, cât şi în culisele negocierilor diplomatice la nord de Dunăre.

Acest important episod al războiului, cel al fraudei fanarioţilor Moruzi, a fost abordat în treacăt de mai mulţi autori începând încă din secolul al XIX-lea.  M.Eminescu, considera că „rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” au „hotărât definitv condiţiunile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru şi Prut”. 

După cum a demonstrat încă N.Iorga, urmat şi de Gheorghe Bezviconi: „Multe fabule s-au născocit în cursul veacului asupra Moruzeştilor; sunt chiar „dovezi” incontestabile, dar pacea de la Bucureşti arată egoismul şi nestatornicia lui Napoleon, nu însă trădarea Moruzeştilor, care, ca şi basmele despre scrisori ascunse, s-a creat de duşmanii lor din Fanar”.

Concluziile care au rezultat în urma cercetărilor noastre sunt completate de către istoricul Armand Goşu, care consideră că: „Da, Dimitrie Moruzi a trădat Poarta al cărei mare dragoman era” – deoarece, oferind ruşilor informaţii, el şi-a urmărit „cu sânge rece propriul interes”.  „Dar nu Moruzeştii au fost piedica principală în calea aderării Turciei la alianţa antirusească din 1812..., cauzele acestea fiind mult mai profunde, nici pentru anexarea Basarabiei de către Rusia nu se poate afirma că Moruzeştii ar fi vinovaţi”.

Scopul suprem al familiei Moruzi a fost menţinerea în aria privilegiilor oferite fanarioţilor de către Poarta Otomană şi apoi dobândirea mult râvnitului tron al Principatelor, care conferea un inegalabil statut de influenţă atât economică, cât şi politică.

Treapta premergătoare unei domnii pentru fanarioţi consta, de regulă, în deţinerea funcţiei de mare dragoman al Porţii. Fiind investit în această postură, Dimitrie Moruzi se bucura de încrederea otomanilor, care l-au desemnat negociator din partea Sublimei Porţi. Este de netăgăduit că el a fost un important informator secret al ruşilor (divulgându-le instrucţiunile pe care le primeau plenipotenţiarii turci şi atitudinea sultanului vizavi de pretenţiile teritoriale ale Curţii Imperiale), fiind stimulat cu promisiuni şi recompense materiale, iar urmaşii familiei Moruzi au fost răsplătiţi de către autocraţia ţaristă pentru serviciile prestate de către dânsul. Să nu uităm că, D.Moruzi – unul din cei mai activi plenipotenţiari ai păcii din 1812 – a activat simultan şi în vederea convingerii ruşilor (contactând în mod deosebit cu Italinski şi Kutuzov) în ceea ce priveşte micşorarea pretenţiilor cerinţelor teritoriale faţă de otomani (pe contul teritoriului naţional al românilor), deoarece spera să obţină, la fel ca şi fratele său Alexandru, scaunul domnesc al Principatele Române sau cel puţin al Moldovei amputate.

Indubitabil reiese faptul că D. Moruzi a trădat în cele din urmă Poarta Otomană, dar nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre vinovăţia sa în geneza problemei basarabene, despre răspunderea personală pentru raptul arbitrar din 1812 pe care îl poartă în fond doar părţile beligerante: Imperiile otoman şi ţarist. Fie şi în postura de mare dragoman, Dimitrie nu apare drept un factor de decizie, întrucât el nu era şeful delegaţiei otomane (la 1812 în frunte era Galib efendi). Iar abrogarea sau acceptarea unui tratat internaţional nu era în competenţa negociatorilor şi nici a marelui vizir, ci a medjlisului otoman şi sultanului.

Cât despre Panaiot, el este cel care a activat chiar din „inima” Imperiului Otoman, având un rol secundar, dar destul de semnificativ în derularea procesului de negocieri de la Giurgiu (1811) şi de la Bucureşti  şi, mai ales, în schimbul de informaţii care au însoţit acele Congrese. Panaiot Moruzi a fost decapitat la Constantinopol, la 6 noiembrie 1812, a doua zi după sosirea capului fratelui său dragomanului Dumitrache.

O dovadă în plus, documentată, a colaborării secrete a fanarioţilor Moruzi cu diplomaţia rusă se prezintă şi confirmarea confidenţială a participantului nemijlocit al evenimentelor din acea perioadă – A.Italinski, care remarca la 1815, că „cei doi fraţi Moruzi în timpul ultimilor negocieri cu Poarta Otomană au contribuit suficient pentru sfârşitul favorabil acelor tratative – devenind jertfă râvnei lor... Cel de al treilea frate, rămas în viaţă, principele Alexandru Moruzi, de asemenea, pentru fidelitatea şi sârguinţa sa primise de nenumărate ori de la Alexandru I asigurări de susţinere şi protecţie...”

În scopul determinării esenţei rolului diplomatic al Moruzeştilor în contextul problemei basarabene, care, subliniem, rezidă (ca dintr-o „matreoşcă”) din cea orientală, şi al evidenţierii contribuţiei factorului fanariot în activitatea politico-militară europeană, în ansamblu, şi în diplomaţia balcanică de la începutul secolului al XIX-lea, în special, consemnăm că „urechile” uneltirilor familiei Moruzi se observă într-un şir de documente diplomatice, aceştia fiind informatori secreţi ai ruşilor.

Un set întreg de premise politice, diplomatice, economice şi militare, la care se adaugă şi impactul marilor puteri europene (Franţa, Маrеа Britanie, Austria – cointeresate nemijlocit), fără а neglija şi rolul fanarioţilor interesaţi, au influenţat şi determinat rezultatul cunoscut. Tactica diplomaţiei otomane de а tergiversa tratativele şi de а exploata la maximum înrăutăţirea raporturilor franco-ruse (în ajunul invaziei lui Napoleon din iunie 1812), promovându-şi propriile interese, precum şi tactica diplomaţiei ruse de а cuceri şi menţine un teritoriu cât mai mare, eliberându-şi, totodată, cât mai repede armata (circa 43 mii de oameni) imobilizată la Dunăre, au avut drept rezultat acceptarea, în fond, а unui compromis, exprimat prin stabilirea noului hotar „pe trupul viu” al Principatului Moldovei, ceea ce însemna scindare, deoarece potenţialul uman şi economic al ţării era, de facto, înjumătăţit…

Astfel, fără a tăgădui influenţa fanarioţilor din familia Moruzi asupra mersului negocierilor ruso-turce, totuşi, factorii decisivi ce au determinat semnarea tratatului de pace de la Bucureşti au fost cei de natură geopolitică. Menţionăm, în concluzie, principalii factori: politica părţilor beligerante, devenită tradiţională în această parte a Europei, determinată de interesele proprii în ajunul conflictului european, precum şi de situaţia internă a ambelor imperii, de rând cu perspicacitatea diplomaţilor şi starea efectivului forţelor armate. Trebuie de luat în consideraţie şi factorul tempus, care evident precipita diplomaţia rusă să încheie pacea până la declanşarea războiului cu Franţa napoleoniană; turcii fiind mai avantajaţi sub acest aspect temporal – încercând să se distanţeze de noua conflagraţie europeană. Un rol important l-a avut şi factorul extern, adică presiunile exercitate din partea terţelor state, cointeresate în soluţionarea diferendului ruso-turc, prelungit de mai bine de cinci ani; Franţa, Marea Britanie, Austria, Suedia jucând uneori un rol decisiv în evoluţia duelului diplomatic din Sud-Estul continentului european.

Credem că acest set de premise – geopolitice (mai ales cele de ordin diplomatic şi militar), conjugate cu starea de spirit a unei părţi a otomanilor (partizani ai păcii), sub impactul factorului fanariot – au precipitat şi determinat semnarea Tratatului de pace ruso-turc la 16 (28) mai 1812. 

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar

la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

http://www.timpul.md/articol/1812-sub-impactul-factorului-fanariot-33364.html

Rolul fanarioţilor în declanşarea războiului din 1806-1812

În Moldova perioada cuprinsă între anii 1802-1806 aparţine domniei lui Alexandru Moruzi, care făcea parte dintr-o familie fanariotă foarte influentă atât la Istanbul, cât şi în Principatele Române.

Deşi a fost promovat la cârma Moldovei cu ajutorul Rusiei, la fel ca şi C.Ypsilanti, ruşii nu aveau aceeaşi încredere în el, de care se bucura „fidelul” C.Ypsilanti. Faptul explică, în mare parte, de ce Al. Moruzi n-a fost un factor atât de important şi univoc al acţiunilor politice ţariste în Problema Orientală, ca şi domnul Ţării Româneşti.

Noii domnitori ai Moldovei şi Ţării Româneşti – Al.Moruzi şi C.Ypsilanti – erau, după cum susţineau diplomaţii francezi, „în întregime creaturile” Rusiei, iar datorită bogăţiilor acumulate se prezentau ca adevăraţi stăpâni ai paşalelor de la frontieră. După cum relata din Pera diplomatul francez Brune, către Talleyrand, la 22.03.1803 (stil nou), aceşti doi principi fanarioţi, graţie corespondenţei lor întreţinute cu mai multe Curţi ale Europei, „reglează politica Divanului”. Iar Al.Moruzi, în calitatea sa de domn al Moldovei se prezenta ca „o creatură a lui C.Ypsilanti”.

Referitor la locul şi rolul lui C.Ypsilanti şi Al.Moruzi în politica Orientală a Rusiei, necesită de remarcat că nu trebuie să ni se creeze o impresie unilaterală sau, poate, prea simplistă a orientării proruse a acestora. Căci documentele diplomatice ale epocii ni-i prezintă pe C.Ypsilanti şi Al.Moruzi într-o lumină mult mai complexă. Ei au încercat, nu o singură dată, să joace un rol destul de duplicitar. Astfel, chiar în raporturile foarte încordate dintre Franţa şi Rusia din ajunul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 Al.Moruzi, profitând de faptul că Principatul Moldovei prezenta un interes major pentru ambele state, a încercat să se pună bine (fără a înceta a fi adeptul grupării filoruse) cu Franţa republicană, apoi consulară, şi, în sfârşit, cu puternicul, din ce în ce mai mult, Imperiu napoleonian. La Paris, de asemenea, îşi dădeau prea bine seama de importanţa consulatelor de la Bucureşti şi Iaşi. Fapt care-i făcea pe consulii francezi să promoveze o politică „de cultivare a bunelor dispoziţii a acestor doi principi care în virtutea situaţiei lor geografice şi graţie relaţiilor lor mixte cu Poarta şi cu Rusia“ suscitau o atenţie deosebită din partea Franţei. Constatăm că, domnul Moldovei încerca să manevreze cu abilitate între puterile care l-au promovat şi l-au căftănit (Rusia şi Poarta Otomană) şi Franţa, menţinându-se, totuşi, pe poziţii proruse.

Totodată, C.Ypsilanti rămânea, ca şi mai înainte, informatorul principal din Principate al Porţii Otomane, în ceea ce priveşte noutăţile şi situaţia internaţională din Europa. Astfel, după cum relata Ruffin către Talleyrand, din capitala Imperiului otoman, la 2.04.1806, „partida Greco-Rusă” primise un „călăraş” cu cele mai proaspete noutăţi din Europa. Pierre Fonton, cel de al doilea dragoman al ambasadei ruse la Constantinopol, a fost chemat, pe data de 30.03.1806, la casa principelui Al.Ypsilanti, unde se afla deja Moruzi. Întălnirea lor a durat trei ore, în timpul căreia a fost redactată traducerea depeşei domnitorului Moldovei, iar Dumitrache Moruzi (dragomanul Porţii şi fratele domnului Moldovei) urma s-o remită Porţii.  Timp de câteva zile fratele lui Al.Moruzi, care era şi capuchehaia domnitorului Moldovei, împreună cu rezidentul celui muntean, alergau pe la toate casele „miniştrilor şi marilor viziri ai Porţii”, atenţionându-i că nu trebuie să accepte decât partida „ruşilor şi englezilor – capabili să-şi realizeze ameninţările” la adresa otomanilor, înainte ca Franţa să le poată veni în ajutor.

Totuşi, până la urmă, tabăra greco-rusă a suferit, în vara anului 1806, înfrângere. Franţa, optând pentru a readuce „autoritatea absolută” a Porţii asupra Moldovei şi Ţării Româneşti,  a reuşit să fie mai convingătoare, obţinând ca Imperiul otoman să fie scos de sub influenţa anglo-rusă.

Lovitura decisivă asupra poziţiilor Rusiei şi, în special, privitor la soarta politică a lui A.Moruzi (care nu şi-a mai putut redobândi efectiv domnia) a fost dată de către Poarta Otomană (la îndemnul Franţei) în luna august 1806, când au fost schimbaţi ambii domni ai Principatelor Române.

Ambasadorul rus, îndeplinind instrucţiunile primite de la S.Petersburg de a nu mai tărăgăna satisfacerea cerinţelor Rusiei, a remis Porţii Otomane un ultimatum, avertizând că, dacă, în termen de trei zile, sultanul nu-i va readuce în domnie pe foştii voievozi, el va părăsi Istanbulul.  Sublima Poartă a fost nevoită să cedeze şi la 3(15) octombrie 1806 a adus oficial la cunoştinţa lui A.Italinski restabilirea lui C.Ypsilanti şi Al.Moruzi în domnia Principatelor. Ceremonia oficială a avut loc la Istanbul, la 4(16) octombrie şi 5 (17) octombrie, în prezenţa lui Al.Moruzi, dar în lipsa lui C.Ypsilanti, care se afla, la acea dată în Rusia.  Această măsură, în urma presiunilor diplomatice şi sub ameninţarea militară anglo-rusă, a fost explicată şi comunicată „marelui prieten, Napoleon”, personal de către sultanul Selim III. În scrisoarea sa de la 6/18 octombrie 1806 se menţionează că „s-a găsit de cuviinţă ca să se menajeze această afacere”, în aşa mod, încât să se evite „un război prematur şi, totodată, contrar legilor religiei” musulmane.

Însă, opinia optimistă a lui Italinski, care-şi credea îndeplinită cu succes misiunea readucerii fanarioţilor filoruşi în tronurile Principatelor, considerând că a repurtat un important succes diplomatic (după cum scria la 6 (18).X.1806) , deoarece „Poarta s-a înclinat în faţa voinţei Majestăţii sale Imperiale” n-a fost împărtăşită la Petersburg.

La 16 (28) octombrie 1806, Alexandru I i-a ordonat generalului I.Michelson să trimită trupele ruse ca să ocupe Moldova, iar la 23 octombrie (4 noiembrie), în pofida depeşei primite de la A.Italinski (în care se anunţa despre restabilirea domnitorilor substituiţi),  ţarul confirmă ordinul precedent şi la 11(23) noiembrie, fără nici o declaraţie de război, trupele ruse au trecut Nistrul şi au invadat ţara.  Suntem de părerea că această dată trebuie considerată ca fiind începutul războiului ruso-turc din 1806-1812.

Curând după sosirea lui C.Ypsilanti la Bucureşti, se citi o proclamaţie ticluită la Iaşi, din partea împăratului Alexandru I, către locuitorii Principatelor Române. Prin ea, ruşii promiteau respectarea autorităţilor Ţării Româneşti şi Moldovei: „Scopul nostru este ca să rămâie în lucrarea funcţiunilor toate autorităţile statornice, presupunând că ele din partea lor vor înlesni mişcarea ostaşilor, precum şi lucrările la care s-au orânduit şi care privesc numai consolidarea ţărilor şi deplina dobândire a drepturilor lor.” Totodată, C.Ypsilanti adresează o circulară către ispravnici, vestindu-le că a sosit la Bucureşti ca „Domn amândorora Ţărilor Moldova şi Valahia”.   După cum relatează Zilot Românul: „Alexandru-vodă Moruz... Vădzind intrarea Ruşilor în Moldova cu chip ciudat... ce fusese tras din Moldova şi trecuse peste Dunăre, deteră Ruşii şi domnia Moldovei tot lui Ypsilanti; şi domnea Ypsilanti peste amândouă ţările.”

„Jurământul” populaţiei, organizat de Ypsilanti în ianuarie, a provocat nemulţumirea Cabinetului de la Petersburg. La 1 (13) februarie 1807, ministrul de externe Budberg scria lui Michelson: „...în opinia Majestăţii Sale, această acţiune este cu totul netrebuincioasă, fiindcă principatele le-am ocupat temporar şi nu cu intenţia de a le alipi la Rusia şi nici cu intenţia de a le răpi de la Poartă.”

Cert este că frazele declarate nu se conformau cu acţiunile săvârşite, căci Poarta Otomană, „trezindu-se” la sfârşitul anului 1806 cu hotarele Principatelor Române – vasale Imperiului Semilunii – violate, cu un şir de cetăţi ocupate (Hotin, Bender ş.a.) şi cu armată ţaristă la malurile Dunării, a fost nevoită, la 15 (27) decembrie, să declare război Rusiei – decizie confirmată prin manifestul din 24 decembrie 1806 (5 ianuarie 1807).  Guvernul de la S.Petersburg n-a ezitat să intervină prompt (cu metode militare) în toamna anului 1806 contra Imperiului otoman, care se considera partea atacată pe nedrept de vecinul agresor. „Acest război era cu adevărat popular din partea turcilor, ura faţă de ruşi fiind la culme” – relata Sebastiani, în decembrie 1806.  Tactica menajării diplomatice a Porţii a cedat locul acţiunilor violente.

Rezumând cele expuse cu privire la situaţia Principatului Moldovei la începutul secolului al XIX-lea – din ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812 – vom menţiona că domnii fanarioţi au avut o mare influenţă asupra politicii externe a Porţii, fiind consideraţi, cu adevărat, factori ai diplomaţiei turceşti. Vorbind despre o politica externă a Moldovei în această perioadă, constatăm că ea este, de fapt, politica promovată de domnul ei fanariot, în cadrul raporturilor internaţionale ale marilor puteri europene şi sub impactul acestora asupra Imperiului otoman. Iar activitatea politico-diplomatică a lui Alexandru Moruzi s-a manifestat, totodată, în umbra acţiunilor de proporţii mult mai considerabile ale vărului său muntean – pilonul partizanilor proruşi – Constantin Ypsilanti.

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar, cercet. şt. coord. la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

 http://www.timpul.md/articol/rolul-fanariotilor-in-declansarea-razboiului-din-1806-1812-32755.html