208 ani de la anexarea Basarabiei: 1812-2020
Vlad MISCHEVCA
Istoricii au constatat că, unul din actorii
mai puțin developați ai evenimentelor legate de Războiul ruso-turc din
1806-1812, implicați în acțiunile politico-diplomatice, care au făcut trafic de
influență asupra negocierilor ruso-otomane a fost influentul și bogatul Manuc
(Emanuel) Mirzaianț (existând diferite variante ortografice ale numelui său:
Mirzaian, Mârzaian, Manuc bei ș.a.), de origine armeană, cunoscut în epocă cu
numele de Manuc Bey.
Manuc Bey (fiul lui Mardiros Mirzaian și al
Mamilei Hamum Oglu: 1769–1817) începându-și cariera, inițial ca un negustor de
la sud de Dunăre, a sfârșit fiind cavaler al ordinului Sf. Vladimir (gradul
III), consilier de stat al Rusiei (echivalând cu gradul de general), informator
al diplomației ruse, bancher și latifundiar cu ambițioase planuri economice în
Basarabia și nu doar... Pentru activitatea sa în Ţara Românească i s-a acordat
rangul de serdar (1802) şi paharnic (1803). Către 1808 construiește la
Bucureşti renumitul său han, compus din subsol, parter și etaj. La subsol se
găseau 15 pivnițe boltite; la parter se aflau 23 de prăvălii, 2 saloane mari,
10 magazii, 16 camere de servitori și bucătari, 4 odăi laterale și un tunel în
care încăpeau 500 de persoane; la etaj se aflau 107 odăi pentru locuințe și
cantoare. În mijlocul curții pavată cu piatră de râu se afla o cafenea cu toate
dependințele ei și o grădina cu fântână arteziană.
Pentru serviciile aduse Imperiului Otoman în
1807 i s-a acordat rangul de mare dragoman al Porţii (pentru prima oară,
această funcţie s-a încredinţat unui ne fanariot), în 1808 – titlul de bei
(principe) al Moldovei, care s-a dovedit a fi, de facto, unul onorific (nu a
deținut vreo domnie în Principate). Ulterior, titlul de „bei” adică cel de
„prinț” nu i-a fost confirmat în Rusia. Doar urmașii lui Manuc Bei din
Basarabia s-au înnobilat” prin încheierea unor mariaje cu descendenți /
descendente de viţă aristocratică.
Interesul cititorilor față de acest personaj
neordinar este unul permanent și de durată lungă. Practic, încă din timpul
vieții sale tumultoase, deși scurte (moare subit la doar 48 de ani), el a atras
atenția contemporanilor. Dovadă ne sunt și mulțimea de publicații consacrate
vieții și activității vestitului armean. Iar Conferința internațională cu
ocazia aniversării a 200 de ani de la moartea lui Manuc Bey Mirzaian
(1769-1817), organizată de Academia de Științe din Armenia (Erevan, 10-11 iunie
2018) a reiterat necesitatea elucidării diferitor aspecte ce rămân încă
necunoscute sau sunt mitologizate în istoriografie. O frumoasă expoziție a
Muzeului Municipiului București „Manuc Bei, negustor și diplomat”, însoțită de
publicarea unui album al exponatelor și documentelor din fondurile muzeului,
expuse în 2005, a adus o nouă contribuție la prezentarea acestei originale
personalități din trecutul nostru comun.
Despre biografii lui Manuc Bey sau autorii
care au abordat în treacăt viața și activitatea sa se poate de spus că sunt
destui de mulți, din mai multe țări, cu scrieri în limbile armeană, română,
rusă, franceză ș.a. Astfel, putem constata că negustorul, zaraful și diplomatul
poliglot (cunoștea vreo duzină de limbi) Manuc Bey a beneficiat de o bogată
bibliografie istorico-literară din care se vede lesne că a exercitat, de cele
mai dese ori din umbră, acțiuni politico-economice cu un impact asupra
evenimentelor derulate în Principatele Române, Rusia și Imperiul Otoman.
Totodată, rămân încă destule aspecte mai puțin cercetate și multe documente
neexplorate, care ar reîntregi cunoașterea acestei figuri complexe și
controversate. În cele ce urmează vom evidenția doar unele laturi ale
activității diplomatice a vestitului Manuc Bey, legate de semnarea Tratatului
de Pace ruso-turc de la 16/28 mai 1812, în contextul traficului de influență.
În ajunul declanșării Războiului ruso-turc din
1806-1812 se crede că domnul Țării Românești Constantin Ypsilanti l-a implicat
pe Manuc Mirzoian în afacerile politice și l-a susținut în demersurile sale,
nemijlocit la Petersburg, caracterizându-l drept „o persoană utilă pentru
interesele principatului meu și îndrăznesc să afirm că și pentru cele ale
majestății sale”. Drept urmare, Manuc Bey a devenit supus rus în 1806, fiind
ajutat de Constantin Ypsilanti şi Ipolit Bolkunov (consulul Rusiei la Iaşi).
Astfel, el primise în mod secret pașaport de supus al Imperiului Rus pe numele
lui „Manuc Mardirosov din Erivani”, ceea ce însemna că automat se afla sub
ocrotirea Rusiei. În octombrie 1807, Manuc a fost numit mare dragoman al
Porţii, iar în septembrie 1808 a obţinut „demnitatea de bei sau principe al
Moldovei”. După cum avea să scrie mai târziu însuși Manuc: „Toate aceste
servicii ale mele le cunoştea foarte bine sultanul Mahmud (Mahmud II,
1808-1839, N.N.), care a poruncit atunci marelui vizir ca să-mi fie conferit
titlul de domn (bey) al Moldovei şi al Ţării Româneşti, şi o să fiu numit Manuc
bey, deoarece, a spus, i-am decernat onoarea beyatului..., guvernul turc mi-a
conferit titlul de dragoman al Porţii, care se cheamă Divan-i humayum tergi
manligi, şi la turci este un rang corespunzător celui pe care îl au paşalele cu
2 tuiuri, adică rangul de locotenent general, şi am fost însărcinat cu politica
europeană şi mi s-a dat permisiunea deplină ca să deschid corespondenţa ambelor
părţi, adică a turcilor şi a ruşilor, pentru a executa imediat cele necesare.
Şi astfel, în aceste vremuri, am adus pe toate căile serviciile mele în folosul
Imperiului rus...”
A făcut parte din societatea politică secretă
numită „Prietenii din Rusciuk”, în fruntea căreia se afla Mustafa Pașa
Bairaktar (1765-1808). Creată la Rusciuk (Rusçuk, Ruse din Bulgaria) în 1807
organizația urmărea scopul să îndrepte Imperiul Otoman pe calea modernizărilor
europene. Iar când Mustafa Bairaktar devine mare vizir (28 iulie 1808) și „a
început să caute o pace cu Rusia, fără mijlocirea altor state” abilul armean a
fost însărcinat să facă pregătirile necesare în această privinţă şi să intre în
corespondenţă cu prinţul Al. Prozorovski, comandantul Armatei de la Dunăre.
Prin scrisoarea din 22 septembrie 1808 Mustafa
Paşa comunică lui Manuc Bey despre desemnarea înaltului titlu de „Prinţ al
Moldovei” pentru „serviciile importante aduse Sublimei Porţi privind repararea
fortărețelor de pe malurile Dunării şi aprovizionarea trupelor imperiale”,
precum şi pentru zelul „arătat în afacerile imperiului…”, titlu care, în
atmosfera reală de atunci nu echivala cu cel de domn al Moldovei. Judecând după
reacțiile ce au urmat acest titlu a fost doar unul „nobiliar” , efemer sau mai
bine zis cu consecințe nule. Epistola lui Manuc Bey, din 24 noiembrie 1810,
către prințul Hovakim Lazarev (Оваким Лазарев, Lazarean: 1744-1826), păstrată
în Arhiva Istorică de Stat din Rusia, situată în Sankt Petersburg (Российский
Государственный Исторический Архив), oferă astăzi noi date despre viaţa
controversatului Manuc Bey. Se deslușește clar că el ținea mult la această
titulatură oficială otomană de „bey”, deși afirma că: „nici nu mi-a trecut prin
minte titlul de domn şi de bey. Altfel şi până acum atât demnitarii din Rusia,
cât şi foştii şi actualii comandanţi şefi şi prinţii ruşi de aici, după cum şi
acum augustul şi milostivul împărat, mă numesc „Manuc bey“.”
Evenimentele care au urmat, legate de uciderea
confidentului și ocrotitorului său – Mustafa Pașa Bairaktar, în noiembrie 1808,
i-au periclitat nemijlocit cariera lui politică. Fuge din capitala Imperiului
Otoman și se stabilește la București, activând pe lângă comandantul Armatei
ruse Al. Prozorovski, care stăruia să-l „atragă către el spre a-şi înlesni
afacerile sale”. Peste doi ani i s-a conferit ca „un dar împărătesc gradul de
cavaler al Sfântului Vladimir clasa a treia, printr-un binevoitor ucaz
împărătesc, care este întocmit astfel: Domnule Manuc bey, Multiplele dovezi de
devotament ce le-aţi arătat statului rus şi despre care au raportat comandanţii
de pe malul Dunării ai oştirilor mele m-au impresionat în mod deosebit; drept
răsplată a lor şi ca semn al bunăvoinţei mele vă confer decoraţia de cavaler al
Ordinului Sf. Vladimir cl. a III-a, pe care v-am trimis-o împreună cu acest
decret şi poruncesc să o purtaţi după uzanțele legale. 1810 Mai 20“
De remarcat că, Manuc Bey, în viziunea lui
Ștefan Ionescu, „se înscrie, în raport cu marile personalități ale politicii
vremii, ca o figură minoră. Însă..., prin ingeniozitatea activității lui
politice și prin puterea banului, s-a bucurat de prețuirea și încrederea unor
mari oameni politici și conducători militari care au determinat mersul
istoriei..., (provocând) evenimente, dintre care, unele, au atras consecinţe
istorice. Şi astfel, şi numele lui s-a înscris pe scena istoriei, dar mai ales
în culisele ei...” Manuc Bey „nu era însă un om de convingeri politice sau
adeptul unei ideologii. El nu avea idei politice, el avea interese pe care şi
le realiza cu ajutorul politicii... a fost omul de încredere al turcilor câtă
vreme aceştia au fost tari; a devenit omul de încredere al ruşilor când a ajuns
la convingerea că aceştia vor câştiga războiul; a fost generos cu Divanul
muntean pentru a-i câștiga bunăvoința ca să-l primească în țară să-și facă în
voie afacerile”.
Locuind în București, confirmă loialitatea sa
țarului și recunoaște (în scrisoarea din 24.11.1810) că: „eu, care mă
adăpostesc acum sub ocrotirea atotîngrijitorului împărat al Rusiei şi ştiu
foarte bine că ţările Moldova şi Ţara Românească vor rămâne de-a pururi ca o
parte din puternicul său imperiu, doresc să locuiesc aici, în casa şi pe
proprietatea mea, pentru întreaga viaţă, aştept de la milostivirea împăratului
binefăcător, ca să mă lase aici, în săracul meu domiciliu, unde zi şi noapte ne
rugăm, eu şi familia mea, pentru fericirea vieţii sale şi pentru norocul
oştilor sale de neînvins.”
Iar dintr-un izvor narativ important, bazat pe
documentele din arhiva familiei lui Manuc Mirzaianț, care este biografia
acestuia, scrisă de armeanul Mser Mserian după aproape un sfert de veac de la
moartea lui Manuc și publicată abia recent în limba română (tradusă din limba
armeană de H. Dj. Siruni), desprindem că: „exista o veche și intimă prietenie
între Manuc Bey și Galib Efendi, zilnic, cât timp a stat acesta în București,
îl vizita sau el pe Manuc Bey, sau Manuc Bey mergea la dânsul. Îndeosebi Galib
Efendi, văzând încrederea desăvârșită a lui Kutuzov față de Manuc Bey, spera
încheierea unei păci în favoarea ambelor părți, prin mijlocirea lui Manuc Bey.
Așa s-a și făcut. Deoarece Kutuzov știa situația precară a Imperiului rus și
dorea să încheie el negocierile de pace înainte de a pleca, era dispus să
accepte vechile hotare între cele două imperii, adică râul Nistru, și despre
aceasta îl înștiințase și pe Manuc Bey. În ce privește pe Galib Efendi, care
știa situația tulbure de atunci din Constantinopol și neputința guvernului turc
de a mai aduna oștiri pentru a reorganiza o nouă armată în locul celei zdrobite
de Kutuzov, el divulgase lui Manuc Bey intenția sa de a consimți la întinderea
hotarelor Rusiei până la râul Siret.” Despre oportunitatea acestui hotar pentru
Imperiul Rus remarcase și ministrul de război M.B. Barklay de Tolly care i-a
scris lui Alexandru I la începutul anului 1812 că: „Dacă această pace ne va
oferi granița Siretului, aceasta va fi mai avantajoasă pentru noi, decât dacă
chiar am intra în posesia Țării Românești, deoarece această achiziție ne va
extinde prea mult forțele militare și va oferi întotdeauna pretexte Austriei și
Turciei, două puteri care în circumstanțele actuale ar trebui să fie strâns
legate de Rusia”.
În viziunea biografului lui Manuc Bey, acesta
„știind astfel ultimele țeluri ale ambelor părți și nedorind să facă privațiuni
niciuneia dintre ele, s-a gândit să aranjeze o astfel de pace care să fie
acceptată de ambele guverne, fără a respinge condițiile consimțite de delegații
respectivi. Și pentru aceasta el a găsit logic ca râul Prut să fie desemnat ca
hotar, fiind între Siret și Nistru și, deoarece această soluție era favorabilă
și rușilor și turcilor, a fost ușor să împace cele două părți, promițând mai
întâi generalului Kutuzov că va stărui să convingă pe turci la o soluție mai
bună decât se gândea el, asigurând Rusiei încă o parte până la Prut, pe de altă
parte, asigurând pe turci că vor ceda Rusiei mai puțin decât erau ei și că va
încerca să convingă pe comandantul rus, pentru un hotar pe Prut. Ambele părți
au rămas mulțumite primind mai mult decât doreau. Astfel, pacea s-a încheiat în
întregime pe 6 iulie 1812. (...) Nu este de tăgăduit că dacă s-a încheiat
pacea, aceasta o datoresc, ambele țări, lui Manuc Bey.”
Aprecierea rolului acestui personaj important
al negocierilor secrete ruso-otomane poate fi completată și cu documentele
diplomatice din arhivele rusești și din colecțiile de documente
politico-militare editate la Moscova. Consemnăm că, Manuc Bey a fost în același
timp și unul dintre colaboratorii devotați ai principelui Constantin Ypsilanti,
care trecând deschis de partea rușilor în toamna anului 1806 a obținut, pentru
o scurtă perioadă, domnia asupra ambelor Principate Române (în situația unei
ocupații militare țariste). Într-un document scris din Pera în timpul reținerii
sale în Turcia, la 20 aprilie 1807, consulul rus Luca Kiriko confirma că Manuc
Bey era „un confident al consulatului imperial de la București și mai ales în
vremurile tulburi pe timpul lui Mustafa Bayraktar și Pazvantoglu”.
Ministrul rus de externe transmitea, la 4 (16)
februarie 1812, lui Kutuzov doleanțele expuse de împăratul Alexandru I ca Manuc
Bey să fie antrenat de unul singur în negocierile secrete cu Galib Efendi,
„omițându-i pe toți grecii”, chiar și „pe persoana cunoscută” (în asemenea mod
era cifrat D. Moruzi), deși, până la urmă, decizia finală era lăsată la
discreția comandantului suprem al Armatei ruse de la Dunăre. Din scrisoarea lui
M. I. Kutuzov, de la 24 aprilie 1811, către N. P. Rumeanţev privind permisiunea
sosirii unui oficial turc pentru o întâlnire cu prizonierul Pehlivan-Pașa
reiese că aceasta trebuia să aibă loc doar cu scopul clar definit pentru Manuc
Bey pentru a iscodi „din conversațiile sale cu el..., ca să extragă cel puțin
câteva informații despre dislocația forțelor Porții și motivele exacte ale
schimbărilor care au urmat în tabăra turcească.”
Manuc Bey fiind mediatorul între cele două
delegații în timpul negocierilor a livrat cele mai operative informații despre
evoluția planurilor otomane. Atestăm că, la mijlocul lunii ianuarie 1812, la
întâlnirea sa cu Galib Efendi, primul reprezentant turc i-a făcut o propunere
de a stabili frontiera de-a lungul râului Prut. La acea dată I.P. Fonton (prim
dragoman al Ambasadei Rusiei la Poartă), prin intermediul lui Manuc Bey, a răspuns
că consideră inacceptabilă această propunere.
În scrisoarea lui M. I. Kutuzov, din 20
februarie 1812, către N. P. Rumeanţev se menționează expres despre misiunea lui
Manuc Bey care urma să negocieze cu Galib Efendi în privința necesității
semnării grabnice a unei păci cu Rusia: „Ghidat de misiva secretă a excelenței
voastre din data de 4 a acestei luni, l-am instruit pe Manuc Bey să-l vadă pe
kehaia-bei Galib Efendi, să-i comunice sub forma unui mesaj confidențial,
explicațiile prezentate în acest scop al beneficiului, pe care Poarta ar trebui
să-l dobândească pentru sine de la o grabnică încheiere a păcii și să intre în
discuții cu el pe subiectul situației politice a acestei puteri și a
pericolelor care o amenință, prezentând toate acele argumente care se conțin în
scrisoarea amintită expediată Dvs. Aceasta este o misiune secretă încredințată
lui Manuc Bey prin intermediul consilierului de stat Fonton.”
Șeful delegației otomane, Galib Efendi Mehmed
Said, care nu uitase negocierile dintre Rusia și Franța din 1807, nefaste
pentru otomani, a fost și mai impresionat de memorandumul lui Manuc Bey, care
i-a descris la 24 februarie 1812 că, în cazul unui război între Rusia și
Franța, Austria se va alătura acesteia din urmă și-și va cere remunerația
datorată din contul posesiunilor turcești. Considerațiile pe care M. I. Kutuzov
le-a indicat să fie transmise de către Manuc Bey primului plenipotențiar turc
au fost următoarele: „Din știrile de la Viena reiese clar că războiul dintre
Rusia și Franța va începe foarte curând, că Austria a încheiat o alianță cu
Franța și ei vor acționa împreună. Dacă presupunem că austriecii vor începe
operațiuni militare împotriva rușilor din partea Țării Românești și poate a
Moldovei, dacă și francezii se vor alătura lor, atunci, fără îndoială, rușii se
vor apăra și se vor retrage în granițele lor pentru a nu fi înconjurați și
tăiați de Rusia. Este posibil să presupunem că austriecii și francezii, care
ocupând aceste regiuni după îndepărtarea rușilor de acolo, le vor retroceda
imediat Porții? Desigur, împăratul Napoleon, invitând Austria la alianță, i-a
promis o recompensă (...), iar remunerația promisă Austriei ar trebui să
crească semnificativ. De unde le va obține? Evident din Turcia. (...)
Indiferent de soarta care se va întâmpla Moldovei, dacă Napoleon va reuși să-și
îndeplinească planurile, Țara Românească, despre care sunt cunoscute
pretențiile de demult ale Austriei, în niciun caz nu va fi returnată de către
aceasta Porții. (...) Ce va face Poarta în această situație? Va începe un
război cu Austria și Franța, în timp ce încă nu a făcut pace cu Rusia? Dar nu
este în stare să facă război cu cele trei puteri. Își va amâna decizia cu
privire la concesii până la reconcilierea definitivă a tuturor puterilor sau
până la încheierea păcii sale cu rușii? Dar această întârziere va agrava
inevitabil situația Porții. Sau va fi de acord cu toate cedările? Și atunci,
după ce ai venit să faci pace cu rușii, va trebui să negociezi involuntar cu
austriecii.”
Ministrul de externe N.P. Rumeanţev menționase
expres că Alexandru I acordase o atenție deosebită scrisorii lui M.I. Kutuzov
către ministrul de război (din 1 februarie 1812) și-i ordonase lui Kutuzov să-l
convingă pe Ahmed Pașa, „că nu vom împiedica deloc dorințele sale ambițioase,
indiferent cât de departe ar ajunge ”, dacă, după ce se va semna pacea în
condițiile cerute de Rusia, „el va obține ratificarea sultanului, fie că
intrând cu armata în capitală, urmând exemplul lui Mustafa Bayraktar, fie că va
folosi orice alte mijloace pentru atingerea acestui obiectiv.” În concluzia
acestei corespondențe secrete, N. P. Rumeanţev i-a cerut lui M. I. Kutuzov să-i
informeze pe plenipotențiarii turci că ambasadorul austriac la Constantinopol,
baronul I. L. Stürmer, a fost decorat cu un ordin de către guvernul său și, în
același timp, a primit de la Napoleon 10 mii de „luidori” drept recompensă
pentru eforturile sale de a împiedica încheierea păcii între Rusia și Turcia.
Astfel, fără a tăgădui influența fanarioților
greci din familia Moruzi sau a armeanului Manuc Bey asupra procesului
negocierilor ruso turce, bunele oficii ale cărora ruşii erau gata să le
primească încă la începutul anului 1811, în schimbul posturilor înalte,
decoraţiilor şi moşiilor, totuşi, factorii decisivi ce au determinat semnarea
Tratatului de pace de la Bucureşti au fost cei de natură geopolitică. Ministrul
de război al Rusiei M.B. Barklay de Tolly avea să-i scrie lui Alexandru I, la
începutul anului 1812, că: „Pacea cu Turcia este cu siguranță singurul mod de a
evita războiul cu Franța, deoarece văzându-ne eliberați pe flancul nostru stâng
și pierzându-și influența asupra Turciei, Napoleon nu va dori să se expună
riscului în fața forței poporului rus și să înainteze contra tuturor forțelor
și resurselor, atât de înțelept desfășurate de maiestatea voastră de-a lungul
granițelor noastre. (...) Prin urmare, pacea cu Turcia este primul pas pe care
trebuie să-l facem pentru a asigura succesul într-un război împotriva Franței.”
În urma unui set întreg de premise
geopolitice, printre care este și problema malonestității diplomației ruse
(care a exploatat din plin factorul fanariot și cel al diplomației secrete),
negocierile s-au finalizat cu încheierea, la 16 (28) mai 1812 (în incinta
Hanului lui Manuc din Bucureşti), a Tratatului de pace ruso-turc.
În timpul Războiului ruso-turc din 1806-1812
și până în 1817, anul morții sale, Manuc Bey a desfășurat, după cum au observat
istoricii, o activitate multilaterală, secretă și complicată de diplomație,
afaceri comerciale și politică, care îngreunează identificarea loialităților și
ambițiilor sale. Paul Ștefănescu, abordând sumar evoluția extraordinară a
destinului acestui veritabil negociator secret, consideră că el a îndeplinit
„în domeniul spionajului, funcția de agent dublu, servindu-i deopotrivă pe
turci și pe ruși”. Iar unii autori, reieșind din evocările contemporanilor,
spuneau că a fost triplu agent pentru Rusia, Imperiul Otoman și Imperiul
Habsburgic. Cât privește rolul său de „diplomat trădător” , despre care se
afirmă că l-ar fi avut în cadrul negocierilor ruso-otomane, trebuie de știut că
deciziile finale, oricum, au fost luate de sultanul Imperiului Otoman, care
putea eventual și să refuze ratificarea Tratatului de pace. S-a afirmat chiar
că: „Activitatea lui Manuc Bey rămâne până în prezent un secret în spatele a 7
sigilii. Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei și Ministerul Afacerilor
Externe al Turciei ascund încă adevărata semnificație și rolul lui Manuc Bey
Mirzaian în geopolitica din acea vreme. Dezvăluirea rolului său în relațiile
ruso-turce până acum reprezintă un pericol pentru politica regională” .
Faptul că a fost, cel puțin, un agent de
influență este confirmat de un șir de documente diplomatice, păstrate în
arhivele din România și Rusia și consultate de noi pe parcursul anilor. După
Pacea de la București, Manuc Bey primise, de facto, statutul de rezident al
serviciului informațional rus în Balcani, corespondând cu ambasada din
Constantinopol prin intermediul scrisorilor cifrate (inclusiv în limba
armeană). El utiliza coduri speciale, știute numai de cei mai apropiați
colaboratori ai săi, precum și Vocabularele convenționale pentru corespondența
sa cu Principatele Române sau cu demnitarii ruși (de exemplu: Craiova desemna
Viena; Ploiești – Franța; Dragomirești – Basarabia; Odesa – Rusciuk;
Kretzulescu – Sultanul Mahmud...) .
Astfel, Manuc Bey și-a jucat activ rolul său
de intermediar în cadrul negocierilor secrete de pace între autoritățile ruse
şi cele otomane, fiind un agent util al Rusiei, care-și promova interesele geopolitice
utilizând și traficul de influență. Reamintim că, pentru serviciile acordate
coroanei ruse și la cererile sale repetate din anii 1805-1806 – chiar înaintea
declanșării războiului cu turcii i se eliberase, la 22 mai 1806, pașaportul de
supus al Imperiului Rus. Iar din acest punct de vedere era și „firesc” pentru
un nou parvenit cetățean al Rusiei, care conta pe sprijinul ei politic și
susținerea materială, să colaboreze prin toate mijloacele cu statul protector,
inclusiv prin cele ale serviciilor de inteligență ale epocii. Din multitudinea
activităților sale politice și economice, mai mult sau mai puțin edificatoare,
pentru noi el a rămas, până la urmă, omul care a zidit celebrul han din
București, ce-i poartă și astăzi numele – acolo unde s-a semnat Pacea de la
1812 și al cărei protagonist secret (din culise) a fost la anumite etape ale
negocierilor diplomatice.
La 18 octombrie 1812 Manuc Bey pleacă,
împreună cu Galib Efendi, din București, fiind invitat de aianul (guvernatorul)
Rusciukului. Iar deja în decembrie se întoarce în capitala Țării Românești,
unde a fost avertizat de pericolul care-i paște viața, fapt ce-l face să se
refugieze, în aprilie 1813, la Sibiu. În iunie 1813 familia lui Manuc Bey se
reunește la Brașov. După refugiul său din Transilvania merge la Viena, unde, la
3 octombrie 1814, are loc audiența sa cu împăratul Alexandru I, care-i atribuie
titlul de consilier de stat titular („действительный статский советник”) .
În aprilie 1815 ministrul de externe rus
informase administrația de la Chișinău că Alexandru I i-a permis lui Manuc Bey
– „cunoscut prin loialitatea sa Rusiei”, să se stabilească cu traiul în
Basarabia. El se instalează cu familia la moșia sa din satul Hâncești, unde
peste puțin timp moare subit, la 20 iunie 1817. Legendarul fruntaș armean a
fost înmormântat în pridvorul bisericii armenești din centrul vechi al
Chișinăului.
(Este publicat integral, cu Note,
în revista „Limba Română” din Chișinău. Mai 2020, nr.2-3)
